Vând urgent sentimente

Pentru ca eu m-am săturat de ele. Simțindu-le, e ca și când m-aș înfrupta din produse expirate. Mi se face greață, și, până într-un anume punct, fac tot posibilul să le evit. Mi-e milă să le arunc, dar mi-e și mai milă să le sigilez și să le așez pe un raft, lânga cutia de amintiri prăfuită.
Conștientizez puținele sentimente care există, însă aș vrea să le îmbin altfel, să simt mai puțină repulsie, să percep altfel extazul, să fiu fericită, și, dacă nu îndrăznesc prea mult, să iubesc cum n-am mai iubit.
Frigul îmi provoacă instantaneu repulsia, dar de mâine nu va mai fi așa. Voi înlocui repulsia. Sau poate o voi înlătura doar. Să simt frigul și atât.
Voi deveni victima factorilor de simț externi. Doar așa mă voi putea detașa de ce e vechi și inutil, dar încă drag, și poate așa mă voi putea adapta noilor sentimente.
Din nou, știu că sunt aceleași, și știu că poate nu voi reuși să mă obișnuiesc, dar atâta vreme cât încerc, nimeni inafară de mine nu mă poate opri.
Eu sunt cel mai mare dușman al meu.

Un an de blog

Mă simt tare obosită. Obosită și seacă. Nu din cauza amorțelii tâmpe a internetului care nu mă inspiră, ci din cauza a TOT ce mă înconjoară.
Am nevoie să mă mișc, vreau să fac ceva care să mă mobilizeze cu adevărat odată pentru totdeauna.
Școala nu îmi mai place, m-am săturat să văd aceiași studenți, și-aceiași profi, m-am săturat să nu mă pot trezi dimineața. Mi-e dor de casă. Clujul e ok, dar mă sufocă pulberea de jeg din aerul reciclat.
Mi-e tare dor să iau o cretă în mână și să înveselesc șoseaua împovărată de tiruri care transportă produse otrăvitoare. Vreau să sărut iarba de pe vârful unui deal și să aduc mulțumiri primăriilor că ne permit să ne mai bucurăm de o fărâmă de natură; să dansez pe muzica greierilor in iarba proaspăt cosită. Să fac abstracție de țânțari și să beau apă rece de izvor într-o zi toridă, undeva într-o pădurice.
Și spre seară să-mi leg sufletul prin jurământ de cel al unui copac- să mă închin lui și să-i agăț de crengi chipuri cioplite ale zeilor păgâni.

cat e ceasul?

Translate

Imi zicea Adi sa imi setez ora pe blog. Si am vrut sa o setez. Dar intre timp m-am razgandit.
Viata mea e un haos total, asa ca de ce nu ar fi si ora de pe blog un fapt care sa te faca sa iti casti ochii? Acum e unshpe'.
Zi dupa zi, ora dupa ora, imi dau seama ca timpul e ceva mult prea relativ. Ce importanta are daca acum e 11 seara, 6 martie 2010, si o zi ingrozitor de friguroasa, daca in mintea mea e 11 dimineata, intr-o zi de iunie 2007, o zi senina, o zi minunata?

Imi vine in minte reclama de la "Frutti Fresh":

"(...) porti tatuat pe obraz primul sarut, (...), ai cati ani vrei tu sa ai, esti ce vrei tu sa fii"

Incerc sa scap de realitate de luni de zile, mai mult ca acum cativa ani, si nu reusesc sa imi gasesc un loc al meu, un loc unde sa plutesc deasupra tuturor, undeva unde sa fiu lasata sa visez si sa meditez fara a fi tulburata.
Acum mi-am gasit refugiul, insula mea pustie, resemnarea mea. Aici, in spatiul acesta virtual, sunt libera sa cred ca e in continuare 2007, ca nimic nu s-a schimbat, pot sa ma mint singura, pot sa innebunesc si nimeni nu are dreptul sa ma tulbure din nebunia asta. Pentru ca asta e insula mea, aceasta e condamnarea mea, marea mea deceptie, acum sunt propriul meu calau.

Si e 2007, si pe cer soarele imi zambeste, si eu sunt fericita.