Un an de blog

Mă simt tare obosită. Obosită și seacă. Nu din cauza amorțelii tâmpe a internetului care nu mă inspiră, ci din cauza a TOT ce mă înconjoară.
Am nevoie să mă mișc, vreau să fac ceva care să mă mobilizeze cu adevărat odată pentru totdeauna.
Școala nu îmi mai place, m-am săturat să văd aceiași studenți, și-aceiași profi, m-am săturat să nu mă pot trezi dimineața. Mi-e dor de casă. Clujul e ok, dar mă sufocă pulberea de jeg din aerul reciclat.
Mi-e tare dor să iau o cretă în mână și să înveselesc șoseaua împovărată de tiruri care transportă produse otrăvitoare. Vreau să sărut iarba de pe vârful unui deal și să aduc mulțumiri primăriilor că ne permit să ne mai bucurăm de o fărâmă de natură; să dansez pe muzica greierilor in iarba proaspăt cosită. Să fac abstracție de țânțari și să beau apă rece de izvor într-o zi toridă, undeva într-o pădurice.
Și spre seară să-mi leg sufletul prin jurământ de cel al unui copac- să mă închin lui și să-i agăț de crengi chipuri cioplite ale zeilor păgâni.

Dependenţe

Am eu o chestie: Y!Messenger-u' mi-e deschis aproape 24/24, chiar dacă mă aflu sau nu în faţa monitorului. La statusurile "deep" am renunţat acu' ceva vreme, nu mai pun citate celebre sau mai puţin celebre, versuri din "my favorite song at the moment" sau alte cele. Dimineaţa, în drum spre baie, pornesc pc-ul şi când mă întorc, surpriză: messu' pornit. Bring on the "hey!" De ce am eu fixul ăsta? Nu ştiu. Am nevoie să aud bâzâitul pc-ului. Pierd vremea în cel mai de-amboulea mod cu putinţă pe net.
Cola. Vorba aia: cine mă cunoaşte, ştie. Beau cola în loc de apă- de câteva luni bune, nici nu mai ştiu ce gust are apa (sau n-are). Mulţi or încercat să mă facă să mă las, şi tot atâţia s-or lăsat păgubaşi. Îmi place stabilitatea, sunt dependentă de ritualurile mele zilnice- cola şi ţigări. Simt cum îmi cedează organismul, dar eu fac parte din categoria de oameni care s-au conformat cu mediocritatea premisei: "Ce-i rău nu piere."
Am, de asemenea, nevoie să scriu. Sunt dependentă de cuvinte tastate sau mâzgălite într-o oarecare ordine? Poate că da. Am fost provocată, sau mai bine zis, mi-a interzis cineva să mai scriu două luni de zile ca o formă de terapie. Nu am reuşit.
Că veni vorba, sunt dependentă de terapie. Din fericire sau nu, orice fel de acţiuni, stări, cuvinte sau gesturi, pot trece foarte uşor drept forme ale terapiei moderne. Scrisul e o formă de terpie, fotografia e o formă de terapie, a-i critica pe alţii e o formă de terapie, a medita e o formă de terapie, şi aşa mai departe. Până şi a înota în propria mlaştină de neputinţă e o formă de terapie, sub forma unei provocări- rezişti până într-un punct. Paradoxal, terapia e doar o formă de decepţie, dar despre asta, poate altă dată.
De asemenea, muzica a devenit o necesitate; nu doar a mea, ci a tuturor. Nu e corect să ne supraîncărcăm playlisturile doar de dragul de a deţine cât mai multă muzică furată. De asemenea, consider că muzica e ceva personal, mai ales atunci când o asculţi în intimitatea propriei case- de multe ori, vecinului tău nu-i pasă ce hit a scos Guţă ieri, şi ce hit va scoate săptănâna viitoare, so keep it to yourself. Spre surpinderea multora, nu toţi suntem amatori ai muzicii populare/lăutăreşti greu digerate până şi la nunţi. Despre muzica bună şi mai puţin bună, cu siguranţă într-o postare viitoare.
Am nevoie de ironii, de glume bune, de prieteni şi de vise. De vise sunt dependentă cu siguranţă. De prieteni însă, mai puţin.
Constat că azi am băut 3 litri de cola, spre deosebire de alte zile când beam 2. E din cauza promoţiei, cu siguranţă. Consumatorii de cola îşi răsfaţă simţurile şi fac excese nesănătoase, dar viaţa-i scurtă!