Demonul inspiraţiei zbiară- tânjeşte pentru o mâzgălitură măcar. Atâtea idei în miez de noapte, şi nu ţi-ai notat nici măcar o frază. Mâna ta se întinde după creion, dar încerci să rezişti. Agonia se îngrămădeşte în tine, ai nevoie de propria-ţi formă de artă mai mult decât de aer.
Într-un final, cedezi. Ai nevoie să pictezi, să scrii, să caricaturezi. Ai nevoie sa fii intreg. Ai nevoie sa te eliberezi.
Şi mi-am băgat minţile în cap. Cel puţin, pe anumite planuri. Datorez mulţămiri. Multe.
Ce-ar fi omul fără vicii şi mici escapade? Tânjim să păcătuim, să ne facem rău sau să facem rău altora, doar de dragul amuzamentului. Nu e de râs.
Şi trebuie să recunosc că nu vreau să mă "vindec" de anumite lucruri. Altfel, aş înlocui răul cu alt rău. Nu mă pot ţine departe de încurcături şi vicii; mai ales de vicii.
Cine a zis că nu poţi cumpăra fericirea, se înşela amarnic. Îi 60 ron gramu'. Şi efectul nici nu e de lungă durată. Concluzia? Nu toţi îşi permit să fie fericiţi. Închizând ochii, mă întorc în trecut, când fericirea consta în lucruri simple.
Ce s-a întâmplat cu noi? Am evoluat până în punctul în care ucidem frumuseţea unei flori, punând accentul pe preţ şi falsa-i semnificaţie.
Mi-e dor de plimările târzii ale generaţiei anterioare, mi-e dor de lipsa autostrăzilor de acum câteva sute de ani, mi-e dor de vremea când muzica era muzică, mi-e dor să fiu cine/ce nu sunt.
Chiar observ zborul insectelor, mă bucur cu adevărat de fiecare clipă, mi-e necunoscut conceptul de "cuptor electric". Cunosc doar stelele. Aştept apusul soarelui doar pentru a putea privi cerul. Ce sunt oare stelele? Visez să ajung acolo sus cândva. Poate peste câţiva ani. Viitorul nu e atât de departe, iar visele mă vor ţine în viaţă, visele mă vor inspira şi voi crea.
Deschid ochii. În jurul meu e agitaţie. Zbucium. Faruri orbitoare trec prin faţa ochilor mei la fiecare câteva secunde. Pe cer, nimic.
Pare că stelele au pălit odată cu visele noastre.
* via Alex M
11 sept. 2010
10 sept. 2010
Nu putem face un pas înapoi, putem doar să stăm pe loc o vreme
Nu ţi se pare abuziv să speri? La orice. La un alt fel de viaţă, la un alt fel de ironie, sau la un alt fel de prieteni...
Avem prea mult timp liber şi-l irosim. Privind în jur, îi văd de fiecare dată pe aceeaşi oameni- oameni pe care mă precipit să îi cataloghez drept încuiaţi, limitaţi, ţărani. Ţărani în felul lor nevinovat de a fi, consumaţi doar de teama iadului, a unei proaste recolte, sau a dispariţiei Elodiei. De mici au fost deprinşi cu sapa, lăsând cărţile pe mai târziu, cunoscând doar satisfacţia oferită de pământ.
Iar nouă nu ne ajung 24 de ore într-o zi ca să pierdem vremea; Pierdem vremea stând pe net fără un scop nobil, colindăm cafenelele pe banii părinţilor noştri, ne întreţinem blogul şi ne autoplasăm cu câteva trepte deasupra culturii omului de rând.
Omul, când nu are timp să mediteze şi să gândească, e fericit- e fericit cu mediocritatea lui, deşi crede că ştie totul despre orice. Însă, când individul începe să adune informaţii despre cutare lucru şi să studieze cutare domeniu, e atât de absorbit de nevoia de a şti mai multe, încât se pierde în detalii ce-i schimbă esenţa, contopindu-i ADN-ul curat cu mârşăvii tehnologice iraţionale. Omul îşi hrăneşte fobiile pe măsură ce se implică, pe măsură ce analizează şi descoperă.
Speranţele îi sunt înăbuşite de iluzii, degenerând cel mai adesea în depresii sau fantezii sinistre.
Să tragem un semnal de alarmă? Nu e prea târziu. Încă mai putem întinde coarda, ne mai putem bate joc de tot ceea ce ne înconjoară. Dar de ce acum şi nu săptămâna viitoare?
Suntem urmaşii unui fals Adam, însă ne considerăm atât de buni şi ne victimizăm până la refuz, fără a citi însă între rânduri.
Ne săpăm singuri groapa, şi numim treaba asta artă. Artă sau ştiinţă. Ştiinţa e o artă- arta de a distruge.
Cine e responsabil pentru alunecarea noastră în prăpastie?
Avem prea mult timp liber şi-l irosim. Privind în jur, îi văd de fiecare dată pe aceeaşi oameni- oameni pe care mă precipit să îi cataloghez drept încuiaţi, limitaţi, ţărani. Ţărani în felul lor nevinovat de a fi, consumaţi doar de teama iadului, a unei proaste recolte, sau a dispariţiei Elodiei. De mici au fost deprinşi cu sapa, lăsând cărţile pe mai târziu, cunoscând doar satisfacţia oferită de pământ.
Iar nouă nu ne ajung 24 de ore într-o zi ca să pierdem vremea; Pierdem vremea stând pe net fără un scop nobil, colindăm cafenelele pe banii părinţilor noştri, ne întreţinem blogul şi ne autoplasăm cu câteva trepte deasupra culturii omului de rând.
Omul, când nu are timp să mediteze şi să gândească, e fericit- e fericit cu mediocritatea lui, deşi crede că ştie totul despre orice. Însă, când individul începe să adune informaţii despre cutare lucru şi să studieze cutare domeniu, e atât de absorbit de nevoia de a şti mai multe, încât se pierde în detalii ce-i schimbă esenţa, contopindu-i ADN-ul curat cu mârşăvii tehnologice iraţionale. Omul îşi hrăneşte fobiile pe măsură ce se implică, pe măsură ce analizează şi descoperă.
Speranţele îi sunt înăbuşite de iluzii, degenerând cel mai adesea în depresii sau fantezii sinistre.
Să tragem un semnal de alarmă? Nu e prea târziu. Încă mai putem întinde coarda, ne mai putem bate joc de tot ceea ce ne înconjoară. Dar de ce acum şi nu săptămâna viitoare?
Suntem urmaşii unui fals Adam, însă ne considerăm atât de buni şi ne victimizăm până la refuz, fără a citi însă între rânduri.
Ne săpăm singuri groapa, şi numim treaba asta artă. Artă sau ştiinţă. Ştiinţa e o artă- arta de a distruge.
Cine e responsabil pentru alunecarea noastră în prăpastie?
7 sept. 2010
Dependenţe
Am eu o chestie: Y!Messenger-u' mi-e deschis aproape 24/24, chiar dacă mă aflu sau nu în faţa monitorului. La statusurile "deep" am renunţat acu' ceva vreme, nu mai pun citate celebre sau mai puţin celebre, versuri din "my favorite song at the moment" sau alte cele. Dimineaţa, în drum spre baie, pornesc pc-ul şi când mă întorc, surpriză: messu' pornit. Bring on the "hey!" De ce am eu fixul ăsta? Nu ştiu. Am nevoie să aud bâzâitul pc-ului. Pierd vremea în cel mai de-amboulea mod cu putinţă pe net.
Cola. Vorba aia: cine mă cunoaşte, ştie. Beau cola în loc de apă- de câteva luni bune, nici nu mai ştiu ce gust are apa (sau n-are). Mulţi or încercat să mă facă să mă las, şi tot atâţia s-or lăsat păgubaşi. Îmi place stabilitatea, sunt dependentă de ritualurile mele zilnice- cola şi ţigări. Simt cum îmi cedează organismul, dar eu fac parte din categoria de oameni care s-au conformat cu mediocritatea premisei: "Ce-i rău nu piere."
Am, de asemenea, nevoie să scriu. Sunt dependentă de cuvinte tastate sau mâzgălite într-o oarecare ordine? Poate că da. Am fost provocată, sau mai bine zis, mi-a interzis cineva să mai scriu două luni de zile ca o formă de terapie. Nu am reuşit.
Că veni vorba, sunt dependentă de terapie. Din fericire sau nu, orice fel de acţiuni, stări, cuvinte sau gesturi, pot trece foarte uşor drept forme ale terapiei moderne. Scrisul e o formă de terpie, fotografia e o formă de terapie, a-i critica pe alţii e o formă de terapie, a medita e o formă de terapie, şi aşa mai departe. Până şi a înota în propria mlaştină de neputinţă e o formă de terapie, sub forma unei provocări- rezişti până într-un punct. Paradoxal, terapia e doar o formă de decepţie, dar despre asta, poate altă dată.
De asemenea, muzica a devenit o necesitate; nu doar a mea, ci a tuturor. Nu e corect să ne supraîncărcăm playlisturile doar de dragul de a deţine cât mai multă muzică furată. De asemenea, consider că muzica e ceva personal, mai ales atunci când o asculţi în intimitatea propriei case- de multe ori, vecinului tău nu-i pasă ce hit a scos Guţă ieri, şi ce hit va scoate săptănâna viitoare, so keep it to yourself. Spre surpinderea multora, nu toţi suntem amatori ai muzicii populare/lăutăreşti greu digerate până şi la nunţi. Despre muzica bună şi mai puţin bună, cu siguranţă într-o postare viitoare.
Am nevoie de ironii, de glume bune, de prieteni şi de vise. De vise sunt dependentă cu siguranţă. De prieteni însă, mai puţin.
Constat că azi am băut 3 litri de cola, spre deosebire de alte zile când beam 2. E din cauza promoţiei, cu siguranţă. Consumatorii de cola îşi răsfaţă simţurile şi fac excese nesănătoase, dar viaţa-i scurtă!
Cola. Vorba aia: cine mă cunoaşte, ştie. Beau cola în loc de apă- de câteva luni bune, nici nu mai ştiu ce gust are apa (sau n-are). Mulţi or încercat să mă facă să mă las, şi tot atâţia s-or lăsat păgubaşi. Îmi place stabilitatea, sunt dependentă de ritualurile mele zilnice- cola şi ţigări. Simt cum îmi cedează organismul, dar eu fac parte din categoria de oameni care s-au conformat cu mediocritatea premisei: "Ce-i rău nu piere."
Am, de asemenea, nevoie să scriu. Sunt dependentă de cuvinte tastate sau mâzgălite într-o oarecare ordine? Poate că da. Am fost provocată, sau mai bine zis, mi-a interzis cineva să mai scriu două luni de zile ca o formă de terapie. Nu am reuşit.
Că veni vorba, sunt dependentă de terapie. Din fericire sau nu, orice fel de acţiuni, stări, cuvinte sau gesturi, pot trece foarte uşor drept forme ale terapiei moderne. Scrisul e o formă de terpie, fotografia e o formă de terapie, a-i critica pe alţii e o formă de terapie, a medita e o formă de terapie, şi aşa mai departe. Până şi a înota în propria mlaştină de neputinţă e o formă de terapie, sub forma unei provocări- rezişti până într-un punct. Paradoxal, terapia e doar o formă de decepţie, dar despre asta, poate altă dată.
De asemenea, muzica a devenit o necesitate; nu doar a mea, ci a tuturor. Nu e corect să ne supraîncărcăm playlisturile doar de dragul de a deţine cât mai multă muzică furată. De asemenea, consider că muzica e ceva personal, mai ales atunci când o asculţi în intimitatea propriei case- de multe ori, vecinului tău nu-i pasă ce hit a scos Guţă ieri, şi ce hit va scoate săptănâna viitoare, so keep it to yourself. Spre surpinderea multora, nu toţi suntem amatori ai muzicii populare/lăutăreşti greu digerate până şi la nunţi. Despre muzica bună şi mai puţin bună, cu siguranţă într-o postare viitoare.
Am nevoie de ironii, de glume bune, de prieteni şi de vise. De vise sunt dependentă cu siguranţă. De prieteni însă, mai puţin.
Constat că azi am băut 3 litri de cola, spre deosebire de alte zile când beam 2. E din cauza promoţiei, cu siguranţă. Consumatorii de cola îşi răsfaţă simţurile şi fac excese nesănătoase, dar viaţa-i scurtă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)