20 aug. 2010

Losing it to the "trend"/ Therapy

Te afli în comfortul casei tale, cu o durere teribilă de cap... sau cel puţin, asta crezi.
Ai senzaţia că maşina de spălat face un zgomot infernal, că cele 10 minute de reclame de la tv sunt prea vulgare şi lipsite de sens, iar telefonul se descarcă. Ţi-ai uitat încărcătorul în acea cameră de hotel, în care nu ai petrecut mai mult de câteva ore, o cameră extravagantă, pentru care ai achitat o sumă uriaşă.
Te întrebi dacă îţi vei permite să pleci în vacanţă anul acesta, te întrebi dacă îţi vei putea convinge clientul să semneze contractul acela absurd. Ai aflat că recent a apărut pe piaţă un nou laptop, însă l-ai schimbat pe cel vechi acum câteva luni.
Arunci o privire înspre hol, unde, pe o măsuţă, zac facturile. Înjuri şi te întrebi dacă ai putea renunţa la ceva, pentru a mai scădea costurile. La naiba! Îţi permiţi totul.
Dar oare... când a fost ultima oară când ţi-ai sunat părinţii, sau te-a interesat cu adevărat starea lor? Adevărul e că nu ţi-a păsat decât de tine.
Totuşi, ceva nu e în regulă. Te ridici înjurâd din fotoliu, îţi iei haina de unde ai aruncat-o, cheile, şi pleci, trântind uşa în urma ta.
Un copil amărât te acostează, cerându-ţi un bănuţ. Bănuţ pe care nu-l vei utiliza oricum, bănuţ pe care-l vei aşeza poate într-o cutie, alături de alte monede, completându-ţi colecţia inutilă. Subconştientul tău îl blamează, îi condamnă părinţii şi-i cataloghează în fel şi chip. Dar copilul? Cu bietul copil cum rămâne? E oare vina lui că nu poate, asemeni altor copii, să meargă la grădiniţă, şi să aibă o cameră curată şi plină de jucării? Puţin îţi pasă!
Te urci în maşină şi pleci în grabă. Unde oare te grăbeşti? Treci prin dreptul parcului central. Ai senzaţia că arborii te liniştesc. Te simţi liber, aşa-i?
Cobori din maşină cu privirea în jos. Nu, nu eşti ruşinat, însă nu ai mai trecut pe aici de multă vreme. Acesta e modul prin care subconştientul tău saluta spiritul ierbii, al copacilor, al nimfei captive în acest mic paradis îngrădit din centrul urbanului.
Păşeşti stângaci, aproape vulgar- eşti deja în transă. Clipeşti rar. Nu îţi poţi desprinde privirea de la copac. Îl vezi acolo- veşnicul copac alb, nemuritor, dar anemic. Ai vrea să-l atingi, dar te simţi jenat. Consideri că trebuie să-i aduci o ofrandă, o jertfă, pentru că eşti prea mic şi umil pentru a îndrăzni să te apropii măcar. Acelaşi copac lângă care nu ai avut curajul să-ţi declari iubirea. Şriai că ai fi minţit.
Energia care vine spre tine te reumple de viaţă, dar te simţi obosit. Un fior îţi străunge coloana, chiar acum când te aşezi pe o bancă veche. Priveşti într-un loc fix. Ţi-a fost dor, nu-i aşa?
Închizi ochii. Simţi adierea vântului? Simţi cum ţi se face pielea de găină? Mai simţi durerea sfâşietoare din interior?
Inima ta pulsează vie. Nemişcat, cu mâinile şi picioarele într-o poziţie dreaptă, încordată, îţi eliberezi spiritul. Corpul tău a devenit un robot al manierelor, însă nu şi spiritul tău.
Spiritul tău nu are nevoie de maşina aceea scumpă, sau de fotoliul din piele şi covorul moale; spiritul tău îşi doreşte libertatea, vuietul lin al văzduhului, şi poate o cola.