10 sept. 2010

Nu putem face un pas înapoi, putem doar să stăm pe loc o vreme

Nu ţi se pare abuziv să speri? La orice. La un alt fel de viaţă, la un alt fel de ironie, sau la un alt fel de prieteni...
Avem prea mult timp liber şi-l irosim. Privind în jur, îi văd de fiecare dată pe aceeaşi oameni- oameni pe care mă precipit să îi cataloghez drept încuiaţi, limitaţi, ţărani. Ţărani în felul lor nevinovat de a fi, consumaţi doar de teama iadului, a unei proaste recolte, sau a dispariţiei Elodiei. De mici au fost deprinşi cu sapa, lăsând cărţile pe mai târziu, cunoscând doar satisfacţia oferită de pământ.
Iar nouă nu ne ajung 24 de ore într-o zi ca să pierdem vremea; Pierdem vremea stând pe net fără un scop nobil, colindăm cafenelele pe banii părinţilor noştri, ne întreţinem blogul şi ne autoplasăm cu câteva trepte deasupra culturii omului de rând.
Omul, când nu are timp să mediteze şi să gândească, e fericit- e fericit cu mediocritatea lui, deşi crede că ştie totul despre orice. Însă, când individul începe să adune informaţii despre cutare lucru şi să studieze cutare domeniu, e atât de absorbit de nevoia de a şti mai multe, încât se pierde în detalii ce-i schimbă esenţa, contopindu-i ADN-ul curat cu mârşăvii tehnologice iraţionale. Omul îşi hrăneşte fobiile pe măsură ce se implică, pe măsură ce analizează şi descoperă.
Speranţele îi sunt înăbuşite de iluzii, degenerând cel mai adesea în depresii sau fantezii sinistre.
Să tragem un semnal de alarmă? Nu e prea târziu. Încă mai putem întinde coarda, ne mai putem bate joc de tot ceea ce ne înconjoară. Dar de ce acum şi nu săptămâna viitoare?
Suntem urmaşii unui fals Adam, însă ne considerăm atât de buni şi ne victimizăm până la refuz, fără a citi însă între rânduri.
Ne săpăm singuri groapa, şi numim treaba asta artă. Artă sau ştiinţă. Ştiinţa e o artă- arta de a distruge.
Cine e responsabil pentru alunecarea noastră în prăpastie?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu