26 feb. 2010

good old times



Aseara m-am imbatat cu Flori... asa, de dragul vremurilor bune, ca nu ne-am mai vazut de secole. Acum stam in acelasi camin. ha ha!
Mi-am dat seama cat de dor imi era de perioada 2006-2007, anul nostru de glorie. Mi-am dat seama de ce tanjea sufletul meu dupa micul oras de provincie, de ce simteam cum un sentiment ciudat imi amortea tot corpul de cate ori mergeam acolo. Nu era emotia revederii liceului din care, vreme de 4 ani, am incercat necontenit sa evadez.
Sufletul meu tanjea defapt dupa atmosfera acelor vremuri, dupa grupul de prieteni, care, la anu' sper sa se reintregeasca. Imi e dor de cuib, imi e dor de seara in care ne-au ingramadit jandarmii intr-un beci, imi e dor de zilele cand ajungeam, inexplicabil, moarta de beata acasa.
Am ascultat punk-rock aseara. De mult nu m-am mai simtit atat de bine.
Pe-a 10-a a fost intr-adevar frumos- cel mai frumos. Aveam tot ce mi-as fi putut dori: prieteni buni, un suflet care ma iubea, probleme, buna dispozitie. Sufletul meu era pur, eram fericita.
Apoi a inceput decaderea, am pierdut multe, si eu am fost singura vinovata. Credeam ca Universul conlcura cu mine, ca eu si Dumnezeu suntem prieteni, ca nimic nu poate merge prost. Dar totul a mers prost. Din ce in ce mai prost. Unii imi cunosc toata povestea, unii o infima parte, dar nimeni nu imi poate impartasi frustrarea, umarul nimanui nu e suficient de bun pentru a putea plange pe el.
Sunt singura care ma poate ajuta, nimeni altcineva nu ma va scoate din starea asta de melancolie.
Mi-e dor de profa de franca, mi-e dor de cafeaua de dimineata, mi-e dor de Coc care ne eticheta drept esecuri educationale ale colegiului, mi-e dor de Bonnie, mi-e dor sa merg dimineata sa il trezesc pe Dani, mi-e dor de tot ce am pierdut atunci datorita nesabuintei.
Mi-e dor sa ma cert cu colegii, mi-e dor de toate diminetile cand ajungeam bine dispusa la scoala, dansand si cantand, imi e dor de colegii care se cruceau cand le povesteam cate ceva tipic mie. Mi-e dor de cine eram atunci. Mi-e dor de Sorina, mi-e dor de fetele din ultima banca, mi-e dor sa stau ingramadita cu unele in cabina din baie fumand, mi-e dor de "iona meee". Nu am mai facut demult o cheta.
Mi-e dor de certurile cu mama, am fost cu adevarat o pacoste.
Mi-e dor de iesirea noastra in verde, cand m-am imbatat, si ceilalti s-au vazut nevoiti sa ma care. Cand am pierdut trenu' de 5, si, moarta de beata, m-am asezat turceste langa linia ferata: "Eu nu ma misc de aici pana nu imi dati telefonul".


25 feb. 2010

what a girl wants





Timpul pare sa se incapataneze sa ma tina prizoniera in trecut. Ceata uitarii nu imi invaluie inima. Cu un sadism de neinchipuit, neinduratoarea soarta continua sa mi te scoata in cale la fiecare pas, cu fiecare gand, in fiecare rand.

Acest personaj teribil, "Prince Charming", nu exista decat in mintile bolnave ale oamenilor fara capatai, care au incercat sa materializeze in mintile copilelor naive, imaginea frenetica a unui barbat frumos- idealul oricarei fete de la tara, care ajunge, cativa ani mai tarziu, "muierea" unui argat betiv, care o bate, care nu vede in ochii ei sensibilitatea si gingasia unei femei care tanjeste dupa o imbratisare calda. Caci oricat de frumos ar fi fost candva acest barbat in mintea ei, femeia isi da seama ca nu ii poate oferi protectie, o conversatie placuta, sau caldura unui camin.
La naiba cu frumuseatea! Dar cum si-ar putea da seama de asta o minte neantrenata, in care a fost implementata doar dorinta de a gasi cel mai frumos mascul?

Dar situatiile difera. Chiar si atunci cand stii ce vrei, cand ti-ai facut o idee despre cum ar trebui sa arate Fat-Frumos, poti intr-o buna zi sa dai peste cineva care nu se potriveste nicicum imaginii din mintea ta. Dar iti dai seama ca te face fericita, si ca el e cel ce-ti poate oferi ce voiai. Asta e happy-end-ul tau.

Dar ce se intampla cand dezvolti o obsesie pentru idealul tau? Cand ti-ai cunoscut printul, dar lucrurile au mers prost? Ajungi sa ratacesti ca o naluca prin itele mintii tale. Nimic nu mai are sens. Nu mai esti atenta la cei din jur, nici macar nu observi sansa pe care o primesti, sansa de a o lua de la inceput. Pentru ca nu iti mai pasa.
Credeai ca ai fost totul pentru acea fiinta, dar nu a fost asa. Dar incerci sa te convingi ca ai fost macar ceva, nu un nimic. Stii ca nu ai fost un nimic.
Refuzi sa iti primesti finalul fericit alaturi de altcineva. Te incapatanezi sa bati pasul pe loc. Cauti un vinovat. Dai vina pe soarta nepasatoare, pe un Dumnezeu sadic, pe norocul tau neprielnic. Iei vina asupra ta. Plangi. Crezi ca iti poti cumpara fericirea, dar iti dai seama ca iti cumperi defapt un sentiment care inteteste durerea. Scrii- creezi un personaj care sa indure tot ce ai indurat tu, speri sa ii poti pasa durerea ta, sa nu mai fi nevoita sa induri tu, dar nu reusesti decat sa provoci durere unui prieten imaginar.
Astepti. Speri ca ceva sa se schimbe. Incerci sa schimbi ceva, dar de fiecare data primesti o palma. Decizi ca vrei sa pui capat durerii, dar nu poti. Exista un vinovat; exista mai multi. Odata cu trecerea timpului, te transformi intr-o epava. Realizezi ca povestile de iubire nu exista cu adevarat decat in romane. Ah, prin cate incercari au trecut si acele personaje pentru dreptul lor de a fi impreuna... Dar suferinta lor se termina 200 de pagini mai tarziu, cateva ore in care tin cititorul intr-un suspans teribil.
Daca cineva mi-ar citi povestea, ar imbatrini odata cu rasfoirea paginilor, iar eu, odata cu cititorul, caci imi pare ca cele 200 de pagini se tot inmultesc.

Va dau voie sa imi scrieti voi finalul, ucideti-mi personajul sau faceti-l fericit, dar haideti sa terminam odata cu povestea asta.

24 feb. 2010

cuiva special



De curand ai lasat o cearta absurda sa-ti distruga o prietenie importanta. Nu poti sa spui ca nu regreti.
Pierderea unui prieten drag e ceva iremediabil. Ajungem sa regretam, si oricat am vrea, nu mai putem schimba nimic. Mai ales cand niste maruntisuri au provocat ruptura. De asta trebuie sa invatam sa facem compromisuri, sa lasam sa treaca de la noi, daca avem certitudinea ca prietenia asta chiar merita.
E dureros sa pierzi increderea unui om care parea sa fie singurul pe care mai puteai conta, singurul care ti-ar fi raspuns la orice ora din zi si noapte, care ar fi ascultat toate problemele minore care te macinau, care te-ar fi tachinat in gluma, si care, la randul lui, iti impartasea din experienta sa de viata doar pentru a te putea ajuta sa iti alegi facultatea, prietenii. Dar pe care nu l-ai ascultat atunci cand a trebuit, desi constientizai gravitatea situatiei asupra careia iti atragea atentia. Ai vrut sa faci ceva in felul tau, iar el isi pierdea rabdarea.
Tu nu ii mai raspundeai la telefon si mesaje din diverse motive, iar el intelege ce se petrece. Poate stie ca tu nu vrei sa il pierzi, si te avertizeaza, dar intr-un mod brutal. Tu te enervezi. Intr-un moment de nebunie, decizi ca asta a fost tot.
Cand incepi sa regreti, e deja prea tarziu. Te gandesti ca e prea tarziu, si, poate din orgoliu, sau poate din cauza remuscarilor, decizi sa lasi lucrurile asa cum sunt. Un telefon ar putea genera mai multa vina, te gandesti ca el ti-ar putea arunca vorbe urate. Dar nu iti mai pasa daca micul vostru secret mai ramane sau nu un secret, ai vrea doar sa iesiti la o cafea, sa vorbiti, si la despartire sa fii fericita ca ai recastigat un prieten adevarat; un prieten caruia i-a pasat prea mult de tine, iar in tot timpul asta ai fost prea proasta sa ii multumesti. L-ai apreciat mai mult decat ar crede el, dar pentru ca nu ai fost in stare sa patrunzi in lumea lui, sa ajungi la el , nu ai fost capabila sa iti exprimi cu adevarat admiratia.
Poate crede ca l-ai folosit, poate crede ca l-ai desconsiderat, pe cand tu nu puteai decat sa il asculti fascinata, si singurul feedback era zambetul tau umil, care te facea sa pari defapt proasta.
I-ai spus asta. Te-a luat peste picior, dar nu te-ai suparat. Ce altceva putea sa faca? Dar dupa reactia asta, ti-a vorbit atat de frumos, ti-a ridicat moralul, te-a facut sa te simti mai bine in legatura cu tine, si tu ai crezut, pentru ca ai vrut sa crezi. Stii ca el avea incredere in tine, credea ca poti face ceva cu viata ta, si cu fiecare cuvant al sau, tu prindeai din ce in ce mai mult curaj, si erai hotarata sa faci ceva.
Dar nu ai facut nimic. Regreti, ai vrea sa ii dai un telefon, dar ceva te opreste...

21 feb. 2010

for my pain





Imi place mult piesa. De cate ori o ascult, gandul imi zboara departe (ce cliseu), in cautarea unui sentiment de siguranta. Si imi plac Lita si Ozzy. A iesit intr-adevar o piesa frumoasa si profunda. Si pentru ca iubirea e singurul lucru constant din univers*, sunt sigura ca vei asculta cantecul cu ochii umeziti de fiecare data.
Pun pariu ca sufletul tau tanjeste acum dupa o clipa de bucurie, sau la o imbratisare. Vei regreta oricum gandul acesta, dar macar traieste senzatia iluzorie din plin.

(mersi, alex)

* Alice Hoffmann, in "Regina de gheata"

Nu e drept!




Tu ce ai face azi daca ai sti ca maine mori sigur? Ai vrea sa calatoresti intr-un loc exotic, un loc in care nu ti-ai permite vreodata sa mergi, ai alege placerile trupesti, sau ai alege sa simti o multumire sufleteasca, fie ea si una care ar insemna ranirea cuiva (fizic sau moral ), cineva apropiat sufletului tau? Imagineaza-ti ca totul e posibil, pentru ca e ultima ta zi, iti indeplinesti practic ultima dorinta.

Cand e sa murim, pe patul de moarte, nu regretam faptul ca nu suntem vesnic tineri, ci faptul ca, de-a lungul vietii, ne-am restrictionat dorinta arzatoare de a face altora rau pentru satisfactia seaca a linistii noastre.

Iar sufletul nostru ramane nerazbunat. Fantoma idilicului nostru ajunge sa bantuie lumea goala la nesfarsit, cautandu-si dreptatea intruchipata in lovitura de teatru data cuiva.

Iar dreptatea nu se imparte tuturor, ci numai unora. Unii nu avem dreptul la dreptate. E o nedreptate, stiu, dar daca fiecare ne-am primi dreptatea, ce sens ar mai avea viata crunta pe care o traim doar pentru a primi o infima parte din tot ce ni se cuvine?

Nu putem folosi niciun substituent soartei ce ne asteapta. Unii doar isi pun zambitori intrebarea pe care am pus-o eu, imaginandu-si milioane de euro pe care le-ar cheltui, satisfactia oglindinu-se doar in ochii lor nepasatori, sufletul ramanand nemangaiat. Dar sunt atatea inimi care, incepand cu aceasta clipa, isi vor mai pulsa sangele cald pentru ultimele 24 de ore. Cel mai trist e ca unii stiu ca vor pieri, primindu-si nu cu mult timp in urma diagnosticul crunt. Acesti oameni nu zambesc imaginandu-se lafaiti in toate acele milioane, caci daca le-ar avea, cu siguranta si-ar schimba soarta. Acesti oameni sunt indurerati atat de propria suferinta, dar mai ales de lacrimile care vor curge in urma lor din ochii celor dragi, oameni pe care nu ii vor mai revedea vreodata.

Prea putini sunt cei care nu ar vrea sa raneasca pe cineva, in a caror ultima rugaciune il implora pe Dumnezeu sa vegheze aspura celor dragi, sa le arda sufletul plin de remuscari in Iad, daca asta inseamna ca altcineva sa primeasca rezervarea lor din Rai. Doar pentru ca iubesc. Si chiar daca nu au avut parte de multe impliniri, si chiar daca au fost dezamagiti de cei pe care-i iubeau, nepasarea nu si-a facut loc in inima lor. Ei iubesc si iarta orice.

Tu ai avea puterea de a ierta cea mai crunta greseala care iti vine in minte acum?

20 feb. 2010

cufundare in trecut



De curand am aflat ca prea putini oameni isi mai iau energia din trecut. Pentru unii, conteaza doar ziua de azi, sau ziua de maine. Pentru mine, conteaza ziua de ieri. Nu imi pasa ce are sa-mi aduca ziua de azi, dar imi va pasa maine.
Speram ca trecutul sa insemne putin mai mult pentru ceilalti, doar e o parte atat de importanta din viata fiecaruia. Ne rusinam pentru ceva ce am facut ieri? Asta e. S-a intamplat, nu mai putem schimba nimic, mai ales daca exista si martori. Ai ucis pe cineva? Oricat de mult ai spune ca nu iti pasa, chipul trecutului te va bantui mereu.
Sincer, nu imi pasa de oameni. In general, incerc sa ma feresc pe cat posibil de ei. Dar exista undeva in lumea asta o fiinta, una singura, pentru care credeam ca ziua de ieri a contat catusi de putin, ca a simtit macar intr-o mica masura forta destructiva, dar in acelasi timp, placuta, pe care am simtit-o si eu. Macar sa am garantia ca nu imi pierd mintile degeaba asteptand ca trecutul sa ia forma viitorului intr-o buna zi.
Asteptarea in care ne instalam atat de confortabil nu aduce nimic. Daca nu ne mobilizam sa facem ceva acum, nu vom face niciodata nimic. De multe ori m-am surprins spunandu-mi "Daca ai asteptat clipa oportuna, tocmai a trecut." Dupa care ma retrag in paradisul iluziei, intrebandu-ma "Ce ar fi fost daca...?".
Cred insa cu tarie intr-o noua sansa, o sansa pe care sa o primesc din nou si din nou, pana voi reusi sa schimb ceva in bine... in bine pentru mine, pentru ca omul isi doreste bunastarea proprie, si alearga dupa iluzia acestei fericiri, nemaitinand cont de sentimentele si dorintele celuilalt. Ironia e ca, in aceasta goana dupa iluzii devastatoare, ii uitam pe ceilalti. Uitam sa cerem ajutor, uitam sa plangem, uitam notiunea de prieten adevarat; prieten adevarat care incearca sa ne dea cu capul de pereti doar pentru a ne trezi la realitate, sa intelegm naibii ca ceea ce vrem noi e irealizabil. Dar noi o tinem pe a noastra, ne indepartam de singura fiinta care ne vrea binele, singura pentru care merita sa ne punem sufletul pe rug, si ne aruncam in bratele unei inimi care nu mai bate pentru noi.
E ciudat cum ne-am vinde sufletul diavolului pentru o persoana care nu da doi lei pe noi. Si tocmai indiferenta acestor persoane ne intriga, ne ambitioneaza, ne demoralizeaza. Un simplu eveniment din trecut care ne-a facut fericiti nu dureaza pentru totdeauna, si mai ales, nu va mai exista in viitor. Trebuia sa invat asta pana acum. Dar un suflet devastat nu-si cauta alinarea decat in mainile calaului sau. Tanjesc oarecum dupa aceasta durere, durere care ma inspira intr-un mod violent. M-am incatusat singura, si tot eu mi-am ucis spiritul.
Nu-mi doresc sa vina ziua de maine, imi doresc sa fie ieri, ieri sau acum cativa ani...