4 sept. 2011

Orange First Step Experience

De multă vreme îmi doream să lucrez la Orange, şi luna asta am fost selectată pentru programul de internship Orange Fist Step.
Au urmat traininguri la Bucureşti, unde am cunoscut oameni faini, am învăţat despre brand, dar şi despre mine.
P-ormă, la Cluj, în shopul de pe 21 decembrie, am avut ocazia să urmăresc interacţiunea dintre angajaţii Orange şi clienţii Orange. Şi trebuie să mărturisesc, nu e treabă uşoară. Sunt clienţii nervoşi, sunt clienţii care nu au răbdare, sunt clienţii zâmbitori şi veşnic binevoitori, sunt bătrâneii, şi sunt clienţii corporate. Şi fiecare crede că problema sa e prioritară. Şi-atunci se certau cu cel de pe welcoming (adică cu mine).
Am reuşit să fac abstracţie de nervi şi cuvinte urâte, şi m-am concentrat pe dorinţa mea de a învăţa şi de a mă integra la Orange. Şi ah, ce mi-a mai plăcut! Am trecut prin multe în acel shop, am trăit multe sentimente, şi mi-e greu să cred că august a trecut atât de repede.
Am mai participat la programe de genul acesta, şi nicăieri nu a fost ca la Orange. Am găsit la Orange nu nişte oameni oarecare, ci prieteni, o familie. Şi-am fost ajutată şi îndrumată pas cu pas.
Am făcut şi greşeli, iar unele am reuşit să le îndrept. Cum? Zâmbind.
Orage First Step m-a schimbat mult, m-a maturizat, m-a învăţat să gândesc diferit, şi m-a plasat la baza muntelui meu, în jurul căruia mă învârteam de multă vreme, şi-n preajma căruia mă temeam să fiu :)

4 iul. 2011

Sorry for the delay

David: Bibi, ştii ce e târnăcopul?
Eu: Ce?
David: O pasăre!
Eu: Şi cum arată?
David: E mare!
Eu: Dar ce culoare are?
David: E portocalie.
Eu: Şi iarna îşi schimbă culoarea?
David: Da, se face albastră.
Eu: Scuipă flăcări?
David: Nu, scuipă zăpadă.
Eu: Păi şi vara scuipă altceva?
David: Păi nu cred. Că vara nu o vedem în ţară.
Eu: Aha, cred că ştiu despre ce vorbeşti...

* David are 6 ani. Bibi tot cam atâţia

24 mai 2011

How dumb can one be?

Tocmai când m-am hotărât să trăiesc și eu puțin. Exagerez.
Republicii e o stradă lungă, și uneori cauți să te amuzi la 3 dimineața. Și când te saturi de făcut slalom printre mașini, mort de beat (nu, nu am făcut asta), te arunci în boscheți, pentru că e atât de cool, mai ales când o face Mircea. Unu la mână, trebuie să învăț să sar în boscheți, și doi, trebuie să nu mai fac asta. Sunt doar puțin zgâriată pe abdomen, hainele-mi sunt întregi, iar capul tot gol e.
Copleșită de durere și hotărâtă să învăț să practic acest sport, mi-am continuat drumul liniștită, luând cu toţii un taxi de la CCS.
Și când mi-am dat seama ce tregedie avusese loc, am sărit din taxi, mai ceva ca-n filme, pentru că ăia din filme plătesc cursa de 100 m.
Și-am luat-o înapoi pe Republicii, făcându-mi reproșuri și promițându-mi să nu mai fac. De data asta nu mi-am uitat ochelarii în Hard, ci în boscheți. Da, i-am găsit.

14 mai 2011

Pitici pe creier

Scriind, mă şi văd sărind pe trotuatul aglomerat din Cluj, preocupată nu de oamenii din jurul meu, ci de pavajul de pe trotuar. În mintea mea s-a format, încă de la primele vizite la Cluj, când nici nu ştiam ce-i aia trecere de pietoni- că la noi la ţară nu aveam dihanii d-alea albe pe drum, învăţam despre ele doar din manuale-, un fel de paradox care mă împiedică să calc în dreptul anumitor bucăţi.
Şi dacă le calc, simt cum mi-o ia organismul razna. Doar că, pierdută în jocul meu, deseori uit de oameni, uit că nu mă aflu în intimitatea camerei de cămin, uit chiar şi de semafoare.
Iar când ridic ochii din pământ, nu mă uit înainte, ca orice om sănătos care-şi vede de treabă, ci în sus, la cabluri şi fire electrice, în căutarea unei alte perechi de pantofi.

Susţin campania unor colege din anul I, chiar dacă aceasta se desfăşoară doar la Mediaş. Detalii găsiţi pe facebook

9 mai 2011

Figurine de rouă

Iubitule cinic,
Îmi doresc să fiu mantaua neagră ce te urmărește-n vis,
Îmi doresc să fiu o pulbere de dorințe,
Dar nu știu dac-aș vrea să fiu blestemul ce-l rostești.
Mi-ar plăcea să fiu inspirația din inima unei muze,
Dar nu pentru mult timp;
Certitudinea din mintea Maestrului Păpușar,
Măcar să știu cum e să nu te îndoiești de tine însuți.
Aș vrea ca stelele să danseze în jurul meu fără să mă rănească,
Aș vrea să fiu cea care te face să suferi-
Dar asta nu m-ar face fericită.
Aș ucide speranța, însă asta ar însemna ca eu să nu mai exist.

2 mai 2011

Înapoi la Cluj

M-am întors de o zi și, cu toate că nu am reușit însă să-mi satisfac dorul de locuri aglomerate și oameni, nu am putut să nu observ micile detalii tragice ale orașului.
Mai întâi, un scandal în piața Mărăști urmat de pumni între două tabere de rromi, care, îndrăznesc să cred, erau membri aceleași familii. Mă bucur doar că am asistat la întreaga scenă din stația de vis-a-vis. Și nimeni nu a avut curajul să intervină- unii priveau dezgustați, dar voiau să vadă mai multă violență, iar pe chipul altora citeam doar repulsia. Da, poliția a rezolvat problema, în cel mai profesinist mod cu putință: urlete, amenințări, etc.

Nu, nu sunt rasistă. Nu. Dar mă deranjează lipsa de bun-simț. Iar oamenii ăștia ies în evidență tocmai pentru că nu au așa ceva. Cunosc oameni cu pielea cafenie care își văd de treaba lor, însă tocmai pentru că sunt atât de puțini, treaba asta nu poate trece drept generalitate.

Seară faină, Cluj!