28 dec. 2010

Altă retrospecţie

Am mai făcut una în mai, înainte de terminarea primului an de studenţie, însă acum voi scrie despre 2010, care e pe sfârşite. E pentru prima dată când fac aşa ceva. De ce fac asta? Nu ştiu. Poate încerc să mă rup de tot ce a fost, îngopându-mi recentul univers sub o pătură subţire de cuvinte. Voi aprinde o lumânare din când în când, pe cuvânt de om în căutarea identităţii.

Anul a debutat prost. Cel mai prost: depresie, scandaluri, confruntări mutuale, nopţi petrecute oriunde si un singur geamantan în mână. Decizii importante ce trebuiau luate erau amânate de războaie şi împroşcări cu noroi. O prietenie s-a terminat. Două restanţe din cauza a tot.
În februarie m-am mutat în cămin cu Andreea, dar stăteam în camere separate. Gândaci, patul de sus, o ţeavă în loc de duş. Oameni noi= viaţă socială. Câh. Nu voiam oameni în preajmă. Poate unul singur.
În martie am văzut multe filme, am dat mulţi bani pe popcorn şi cola. La cinema cel puţin, eram lăsată în pace. Plus multe drumuri Mărăşti- Mănăştur.
Aprilie a început să absoarbe vidul. Primăvara mă scoate din amorţeală. Plimbări şi multă cola.
În mai, AC/DC şi nunta Iuliei. Soare, căldură, plimbări prin Hoia, şi miros de insecticid în camera de cămin. TIFF şi proiecţii în aer liber.
În iunie altă sesiune şi vacanţă. Mi se strică pc-ul pentru a n-a oară.
În iulie o cunosc pe, cum îmi place mie să îi spun, The Evil Witch of Far Far Away, Luciana, care, o lună mai târziu, avea să mă schimbe complet (1 lună. Atât de maleabilă eram).
În august i-am văzut pe Maiden. Socializez stângace şi amorţită. Căldură.
Septembrie mă readuce cu adevărat înapoi în Cluj. Aplic chestionare pe lângă oraş. Îmi cumpăr loc în cămin privat. Sunt pe punctul de a nu sta cu Luciana în cameră.
Octombrie marchează începerea unui nou an şcolar. Stau cu Luciana în cameră. Cunosc prea multă lume, rămân blocată un weekend întreg în cămin cu cheia atârnată în cuier, şi sunt târâtă în baruri... Oamenii nu sunt atât de răi. Ori nu-i mai ţineam minte, ori am lipsit atât de mult, încât s-au schimbat. Poate eu m-am schimbat.
Noiembrie a fost ceva mai agitat decât octombrie, dar am păstrat nota de creativitate socială.
În decembrie am făcut Secret Santa cu fetele din cameră. Am primit o mască de la my-not-so-secret-santa. Heh, conceptul de hand made gift nu a fost tare bine primit, cadourile fiind tot din magazine procurate. Am primit un bibelou. Nu ştiam că se mai fabrică aşa ceva. Şi o clepsidră, să nu uit că time is running out of time.

Anul ăsta, deşi am făcut câţiva paşi în direcţia greşită, am reuşit să mă întorc în locul în care bătusem pasul pe loc, după care am făcut şi progrese.

Pentru 2011.. o să-mi scriu dorinţele pe o hârtie şi-o să-i dau foc, aruncând cenuşa în vânt. Dacă tot încerc lucruri noi... Dar cel mai mult îmi doresc să termin cartea la care lucrez şi să o public.

Crappy new year, everyone!!

27 dec. 2010

Ace si cuie am infipte in ochi

Un monstru verde ma ataca. De pe el curg bucati de carne putrezita, viermi infometati insfaca bucati din mucegaiul de pe degete, iar inima pe care i-o intrevad e singura vie- o fortareata a lumii imaginare a monstrului. Sare sa ma apuce, sa imi sfasie gatul: ii vad teribilii ochi albastri, si dintii perfect salbatici. Ma priveste cu mila, dar ma ataca doar ca sa ma crute. Ma cruta de povara descoperirii unei noi deceptii. In vreme ce imi sfasie carnea de pe gat, eu continui sa inaintez prin negura, foosindu-i trupul schilod ca pe-un scut.
Nu gandesc limpede. Incoltita, privesc brutalitatea cu detasare, groaza si resemnare. E primul meu demon despre care scriu. Si ma doare. Il neutralizez, ceea ce ar trebui sa fie bine, insa il impart in acelasi timp cu toti, si nimeni nu are atata de nevoie de acest demon asa cum am eu. Puterea lui scade considerabil. Are nevoie de mine in aceeasi masura in care am eu nevoie de el. Voi ceilalti? Voi nu aveti nevoie de el, aveti proprii vostri demoni feroce, imbracati in diverse vesminte.
Mai devreme sau mai tarziu va pleca si el, si-as vrea sa mi-l amintesc. Sa nu uit ca a fost o parte din existenta mea spirituala, ca m-a gasit si ca m-a bantuit, alaturi de altii de seama lui, nopti la rand.
Stiu ca nu a fost rau inainte de a rataci vulgar intre lumi; a avut de suferit. Mult. Iar acum cauta oameni in ai caror minte sa cultive tot negativismul din el.
Sunt un tomberon al frustrarii acestor demoni, a urei si a neputintei lor.
Dar am invatat sa preiau esenta lor, xare e o samanta putreda si sa o transform in ceva roditor in sufletul meu, dupa care sa o dau unui om care are nevoie de o doza de pozitivism. Exact. O doza. Din mult rau nu poate iesi decat putin bine, dar conteaza mult, atata vreme cat face diferenta.

20 dec. 2010

Draga Mosule, iti pot explica...

Ştii când am călătorit fără bilet pe troleu? Cum care dintre dăţi? De fiecare dată. Ştiu că ar trebui să scriu o scrisoare RATUC-ului, dar îţi scriu ţie, că ştiu că tu mă ierţi. Tu nu ai treabă cu troleele, ci cu renii, de asta ştiu că nu îţi pasă, căci dacă îţi păsa, călătoreai şi tu troleul, dar nici ţie nu ţi-s dragi controlorii.
1st sin= forgiven

Da' Moşule, mai ştii când am condus? Da, e groaznic doar să mă vezi pe mine la volan, dar am condus fără carnet. Făceam slalom printre tiruri, dar uite că suntem toţi bine, nimeni nu are nici măcar o zgârietură. Deci e ca şi când nu s-ar fi împlântat, scuze, întâmplat nimic.
2nd sin= forgiven

Ah da. Moşule, ştii că în vară a fost nunta Iuliei, la care îmi cer scuze că nu ai fost invitat, dar cred că finlandezii nu te prea au la inimă. De ce? Pentru că nu îţi mai livrează scrisorile de câţiva ani încoace. Cum de ştiu? Pentru că niciodată nu am primit ce ţi-am cerut. Revenid la nunta Iuliei.. Ştii când m-am dus să îmi fac rochiţa de d-ră de onoare? Da? Ce tare! Atunci ştii ce binecuvântări i-am adresat croitoresei pentru că, în loc de rochiţă, mi-a croit o cămaşă de noapte. Totuşi, ştii şi tu că nu a fost vina mea, şi că am iertat-o pe tanti până la urmă. Deci orice neînţelegeri ar fi fost la mijloc, acum suntem chit.
3rd sin= forgiven

Eu atât am avut de declarat. Acum e rândul tău.

3 dec. 2010

regina gafelor in acţiune...

... sau cel puţin, pc-ul meu.
Că nu le am cu tehnologia, nu e ceva nou, dar că nu mi-am backup-uit munca de câteva luni, e de-a dreptul imbecilic. Mai ales că ştiam cu ce fel de calculator aveam de-a face.
Am pierdut tot, tot. Viaţa mea nu mai are sens. Ei bine, nici chiar aşa. Cel mai tare mă doare că s-au pierdut articole şi câteva zeci de pagini din ceea ce trebuia să fie prima mea carte. Doamne, metafore ca alea nu mai produc veci pururi.

Bine, am auzit că se mai poate face ceva, că îmi pot recupera munca prestată în nopţile nedormite când trebuia să lucrez defapt la proiecte pentru şcoală, dar costă. Mult. Cât de mult? Nu vreau să ştiu. "Mult" e, de cele mai multe ori, un indicator destul de evident pentru ceva ce nu îţi poţi permite.

Încerc să nu jelesc prea mult, ci să o iau de la capăt*. După sesiune, 50 pagini pe săptămână, timp de 10 săptămâni. Să iasă 150-200 bune, pentru cartea de debut.
Şi jur, încă o dată, că nu voi mai achiziţiona cât trăiesc ceva de la ăştia, şi că o să spurc de câte ori o să trec prin faţa magazinului.

*mulţămiri @ sorela pentru noul notebook şi stick pentru backup

2 dec. 2010

19 oct. 2010

Aveam nevoie de asta

De cateva saptamani, fac chestionare pe niste sate din Cluj. Daca la inceput ma gandeam ca voi fi detasata de tot ce se ascunde in spatele intrebarilor, si ca oamenii imi vor raspunde si atat, m-am inselat amarnic.
Am ajuns intr-un sat frumos, in plina dezvoltare, cu un peisaj fabulos in apropiere. La o prima vedere, mi-a parut a fi un loc cu oameni fericiti, sau cel putin, multumiti.
Trebuie sa marturisesc insa, nicaieri nu am intalnit o comunitate de oameni cu povesti atat de triste, cu destine atat de tragice, adunati la un loc.
Iar eu eram acolo sa imi fac treaba doar. Mi-a fost imposibil sa fiu detasata, sa nu fiu afectata de povestile acestor biete suflete batrane.
Orice intrebare, cat de simpla, trezea amintiri dureroase. Ma dureau lacrimile lor, ma durea neputinta mea. As fi vrut sa pot face ceva pentru ei- nu aveam ce.
Batrani impacati cu ideea mortii.
Am privit lacrimile fiecaruia in parte, am ascultat fiecare poveste cu luare-aminte, asistand drame personale.
Cel mai tare m-a impresionat povestea unui batranel- un batranel care mi-a recitat poezii proprii cu lacrimi cazandu-i pe pantalonii carpiti. O camera mica, in culori moarte, un pat vechi, o scrumiera si-o tigara intr-o mana tremuranda.
Oamenii acestia au atata nevoie sa se elibereze, sa-si strige durerea intr-o prapastie, pentru a putea muri in liniste. Oamenii acestia mi s-au confesat mie, o straina; o straina care nu poate face nimic pentru ei, si in care si-au pus speranta.
Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu exista alta lege decat cea a Bibliei. Asta e educatia pe care au primit-o si careia i-au ramas fideli. Si sunt fericiti.
Avem nevoie de ceva in care sa credem. Si alergam o viata dupa asa ceva. Acesti oameni nu se abat de la convingerile lor. Pare mediocru, oarecum, dar mi se pare un lucru de apreciat. Sa crezi orbeste in ceva, si sa nu te abati de la drumul tau. Oamenii acestia L-au creat pe Dumnezeu. De aici a inceput practic totul. Oamenii au fost samanta din care s-a nascut Dumnezeu. Din Dumnezeu au evoluat credintele, si convingerile personale. E ca un copac. Credintele sunt crengile mari, iar cele mici, convingerile fiecarui individ in parte. E un copac uscat din pacate, pe punctul de a muri. Nu au existat fructe, deci nu vor mai exista seminte. Copacul primordial e vestejit.
Ma simt impovarata si vinovata.
Nu stiu ce i-a facut pe oamenii acestia sa se increada in mine, sau ce am facut eu. Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa intru in alta curte, in universul unui alt suflet abandonat. Dar, pe de alta parte, voiam sa ascult povestile, si, printr-un gest macar, sa-i fac pe oameni sa inteleaga ca nu sunt singuri. Nimeni nu e singur.
Prin neputinta lor psihica si spirituala, oamenii astia mi-au dat cea mai de pret lectie.

11 sept. 2010

Dreams can damage your mediocrity*

Demonul inspiraţiei zbiară- tânjeşte pentru o mâzgălitură măcar. Atâtea idei în miez de noapte, şi nu ţi-ai notat nici măcar o frază. Mâna ta se întinde după creion, dar încerci să rezişti. Agonia se îngrămădeşte în tine, ai nevoie de propria-ţi formă de artă mai mult decât de aer.
Într-un final, cedezi. Ai nevoie să pictezi, să scrii, să caricaturezi. Ai nevoie sa fii intreg. Ai nevoie sa te eliberezi.
Şi mi-am băgat minţile în cap. Cel puţin, pe anumite planuri. Datorez mulţămiri. Multe.
Ce-ar fi omul fără vicii şi mici escapade? Tânjim să păcătuim, să ne facem rău sau să facem rău altora, doar de dragul amuzamentului. Nu e de râs.
Şi trebuie să recunosc că nu vreau să mă "vindec" de anumite lucruri. Altfel, aş înlocui răul cu alt rău. Nu mă pot ţine departe de încurcături şi vicii; mai ales de vicii.

Cine a zis că nu poţi cumpăra fericirea, se înşela amarnic. Îi 60 ron gramu'. Şi efectul nici nu e de lungă durată. Concluzia? Nu toţi îşi permit să fie fericiţi. Închizând ochii, mă întorc în trecut, când fericirea consta în lucruri simple.
Ce s-a întâmplat cu noi? Am evoluat până în punctul în care ucidem frumuseţea unei flori, punând accentul pe preţ şi falsa-i semnificaţie.
Mi-e dor de plimările târzii ale generaţiei anterioare, mi-e dor de lipsa autostrăzilor de acum câteva sute de ani, mi-e dor de vremea când muzica era muzică, mi-e dor să fiu cine/ce nu sunt.
Chiar observ zborul insectelor, mă bucur cu adevărat de fiecare clipă, mi-e necunoscut conceptul de "cuptor electric". Cunosc doar stelele. Aştept apusul soarelui doar pentru a putea privi cerul. Ce sunt oare stelele? Visez să ajung acolo sus cândva. Poate peste câţiva ani. Viitorul nu e atât de departe, iar visele mă vor ţine în viaţă, visele mă vor inspira şi voi crea.
Deschid ochii. În jurul meu e agitaţie. Zbucium. Faruri orbitoare trec prin faţa ochilor mei la fiecare câteva secunde. Pe cer, nimic.
Pare că stelele au pălit odată cu visele noastre.

* via Alex M

10 sept. 2010

Nu putem face un pas înapoi, putem doar să stăm pe loc o vreme

Nu ţi se pare abuziv să speri? La orice. La un alt fel de viaţă, la un alt fel de ironie, sau la un alt fel de prieteni...
Avem prea mult timp liber şi-l irosim. Privind în jur, îi văd de fiecare dată pe aceeaşi oameni- oameni pe care mă precipit să îi cataloghez drept încuiaţi, limitaţi, ţărani. Ţărani în felul lor nevinovat de a fi, consumaţi doar de teama iadului, a unei proaste recolte, sau a dispariţiei Elodiei. De mici au fost deprinşi cu sapa, lăsând cărţile pe mai târziu, cunoscând doar satisfacţia oferită de pământ.
Iar nouă nu ne ajung 24 de ore într-o zi ca să pierdem vremea; Pierdem vremea stând pe net fără un scop nobil, colindăm cafenelele pe banii părinţilor noştri, ne întreţinem blogul şi ne autoplasăm cu câteva trepte deasupra culturii omului de rând.
Omul, când nu are timp să mediteze şi să gândească, e fericit- e fericit cu mediocritatea lui, deşi crede că ştie totul despre orice. Însă, când individul începe să adune informaţii despre cutare lucru şi să studieze cutare domeniu, e atât de absorbit de nevoia de a şti mai multe, încât se pierde în detalii ce-i schimbă esenţa, contopindu-i ADN-ul curat cu mârşăvii tehnologice iraţionale. Omul îşi hrăneşte fobiile pe măsură ce se implică, pe măsură ce analizează şi descoperă.
Speranţele îi sunt înăbuşite de iluzii, degenerând cel mai adesea în depresii sau fantezii sinistre.
Să tragem un semnal de alarmă? Nu e prea târziu. Încă mai putem întinde coarda, ne mai putem bate joc de tot ceea ce ne înconjoară. Dar de ce acum şi nu săptămâna viitoare?
Suntem urmaşii unui fals Adam, însă ne considerăm atât de buni şi ne victimizăm până la refuz, fără a citi însă între rânduri.
Ne săpăm singuri groapa, şi numim treaba asta artă. Artă sau ştiinţă. Ştiinţa e o artă- arta de a distruge.
Cine e responsabil pentru alunecarea noastră în prăpastie?

7 sept. 2010

Dependenţe

Am eu o chestie: Y!Messenger-u' mi-e deschis aproape 24/24, chiar dacă mă aflu sau nu în faţa monitorului. La statusurile "deep" am renunţat acu' ceva vreme, nu mai pun citate celebre sau mai puţin celebre, versuri din "my favorite song at the moment" sau alte cele. Dimineaţa, în drum spre baie, pornesc pc-ul şi când mă întorc, surpriză: messu' pornit. Bring on the "hey!" De ce am eu fixul ăsta? Nu ştiu. Am nevoie să aud bâzâitul pc-ului. Pierd vremea în cel mai de-amboulea mod cu putinţă pe net.
Cola. Vorba aia: cine mă cunoaşte, ştie. Beau cola în loc de apă- de câteva luni bune, nici nu mai ştiu ce gust are apa (sau n-are). Mulţi or încercat să mă facă să mă las, şi tot atâţia s-or lăsat păgubaşi. Îmi place stabilitatea, sunt dependentă de ritualurile mele zilnice- cola şi ţigări. Simt cum îmi cedează organismul, dar eu fac parte din categoria de oameni care s-au conformat cu mediocritatea premisei: "Ce-i rău nu piere."
Am, de asemenea, nevoie să scriu. Sunt dependentă de cuvinte tastate sau mâzgălite într-o oarecare ordine? Poate că da. Am fost provocată, sau mai bine zis, mi-a interzis cineva să mai scriu două luni de zile ca o formă de terapie. Nu am reuşit.
Că veni vorba, sunt dependentă de terapie. Din fericire sau nu, orice fel de acţiuni, stări, cuvinte sau gesturi, pot trece foarte uşor drept forme ale terapiei moderne. Scrisul e o formă de terpie, fotografia e o formă de terapie, a-i critica pe alţii e o formă de terapie, a medita e o formă de terapie, şi aşa mai departe. Până şi a înota în propria mlaştină de neputinţă e o formă de terapie, sub forma unei provocări- rezişti până într-un punct. Paradoxal, terapia e doar o formă de decepţie, dar despre asta, poate altă dată.
De asemenea, muzica a devenit o necesitate; nu doar a mea, ci a tuturor. Nu e corect să ne supraîncărcăm playlisturile doar de dragul de a deţine cât mai multă muzică furată. De asemenea, consider că muzica e ceva personal, mai ales atunci când o asculţi în intimitatea propriei case- de multe ori, vecinului tău nu-i pasă ce hit a scos Guţă ieri, şi ce hit va scoate săptănâna viitoare, so keep it to yourself. Spre surpinderea multora, nu toţi suntem amatori ai muzicii populare/lăutăreşti greu digerate până şi la nunţi. Despre muzica bună şi mai puţin bună, cu siguranţă într-o postare viitoare.
Am nevoie de ironii, de glume bune, de prieteni şi de vise. De vise sunt dependentă cu siguranţă. De prieteni însă, mai puţin.
Constat că azi am băut 3 litri de cola, spre deosebire de alte zile când beam 2. E din cauza promoţiei, cu siguranţă. Consumatorii de cola îşi răsfaţă simţurile şi fac excese nesănătoase, dar viaţa-i scurtă!

20 aug. 2010

Losing it to the "trend"/ Therapy

Te afli în comfortul casei tale, cu o durere teribilă de cap... sau cel puţin, asta crezi.
Ai senzaţia că maşina de spălat face un zgomot infernal, că cele 10 minute de reclame de la tv sunt prea vulgare şi lipsite de sens, iar telefonul se descarcă. Ţi-ai uitat încărcătorul în acea cameră de hotel, în care nu ai petrecut mai mult de câteva ore, o cameră extravagantă, pentru care ai achitat o sumă uriaşă.
Te întrebi dacă îţi vei permite să pleci în vacanţă anul acesta, te întrebi dacă îţi vei putea convinge clientul să semneze contractul acela absurd. Ai aflat că recent a apărut pe piaţă un nou laptop, însă l-ai schimbat pe cel vechi acum câteva luni.
Arunci o privire înspre hol, unde, pe o măsuţă, zac facturile. Înjuri şi te întrebi dacă ai putea renunţa la ceva, pentru a mai scădea costurile. La naiba! Îţi permiţi totul.
Dar oare... când a fost ultima oară când ţi-ai sunat părinţii, sau te-a interesat cu adevărat starea lor? Adevărul e că nu ţi-a păsat decât de tine.
Totuşi, ceva nu e în regulă. Te ridici înjurâd din fotoliu, îţi iei haina de unde ai aruncat-o, cheile, şi pleci, trântind uşa în urma ta.
Un copil amărât te acostează, cerându-ţi un bănuţ. Bănuţ pe care nu-l vei utiliza oricum, bănuţ pe care-l vei aşeza poate într-o cutie, alături de alte monede, completându-ţi colecţia inutilă. Subconştientul tău îl blamează, îi condamnă părinţii şi-i cataloghează în fel şi chip. Dar copilul? Cu bietul copil cum rămâne? E oare vina lui că nu poate, asemeni altor copii, să meargă la grădiniţă, şi să aibă o cameră curată şi plină de jucării? Puţin îţi pasă!
Te urci în maşină şi pleci în grabă. Unde oare te grăbeşti? Treci prin dreptul parcului central. Ai senzaţia că arborii te liniştesc. Te simţi liber, aşa-i?
Cobori din maşină cu privirea în jos. Nu, nu eşti ruşinat, însă nu ai mai trecut pe aici de multă vreme. Acesta e modul prin care subconştientul tău saluta spiritul ierbii, al copacilor, al nimfei captive în acest mic paradis îngrădit din centrul urbanului.
Păşeşti stângaci, aproape vulgar- eşti deja în transă. Clipeşti rar. Nu îţi poţi desprinde privirea de la copac. Îl vezi acolo- veşnicul copac alb, nemuritor, dar anemic. Ai vrea să-l atingi, dar te simţi jenat. Consideri că trebuie să-i aduci o ofrandă, o jertfă, pentru că eşti prea mic şi umil pentru a îndrăzni să te apropii măcar. Acelaşi copac lângă care nu ai avut curajul să-ţi declari iubirea. Şriai că ai fi minţit.
Energia care vine spre tine te reumple de viaţă, dar te simţi obosit. Un fior îţi străunge coloana, chiar acum când te aşezi pe o bancă veche. Priveşti într-un loc fix. Ţi-a fost dor, nu-i aşa?
Închizi ochii. Simţi adierea vântului? Simţi cum ţi se face pielea de găină? Mai simţi durerea sfâşietoare din interior?
Inima ta pulsează vie. Nemişcat, cu mâinile şi picioarele într-o poziţie dreaptă, încordată, îţi eliberezi spiritul. Corpul tău a devenit un robot al manierelor, însă nu şi spiritul tău.
Spiritul tău nu are nevoie de maşina aceea scumpă, sau de fotoliul din piele şi covorul moale; spiritul tău îşi doreşte libertatea, vuietul lin al văzduhului, şi poate o cola.

21 iul. 2010

de unde pana unde?

Suntem cu toţii nişte complexaţi; şi încercăm să ne rezolvăm problemele în cel mai brutal mod cu putinţă- dând vina pe alţii pentru problemele care ne frământă. Păi şi? Nu e oare mai simplu să fii victima unei persoane practic inexistente? Ne expunem rănile pentru ca alţii să ne plângă de milă, dar nu le bandajăm.
Adorăm sentimentul de satisfacţie pe care ni-l conferă masochismul. De ce? Poate atât ne-a mai rămas. Violenţa urbană acaparează mintea suferindului de luciditate, şi-o zgârie, şi-o sfâşie, şi-o distruge.
De ce nu ne mai domină setea de cunoaştere? Setea de a afla ceva util, de a găsi o arteră vie în corpul nostru devorat de exterior?
Cu siguranţă că mai există ceva frumos dincolo de întunericul ce se aşterne, dar oare mai cred în acel frumos?
Da, cu siguranţă. Cum de? E simplu. Eu m-am lăsat purtată de visare în tot acest timp, pe când alţii au stat şi-au privit cum tentaculele terorii îi prindeau într-o strânsoare puternică. Am fost şi eu propriul meu călău, dar mă consideram o biată victimă. Da, am fost o victimă! Victima imaginaţiei mele. Diferenţa dintre mine şi alţii? Pe mine m-a rănit o iluzie, pe alţii adevărul.
Cel puţin, asta cred momentan...

23 iun. 2010

Weapon of mass deception
devine
Weapon of self deception
De ce? Pentru că îmi sună mai plauzibil şi mai veridic momentan. Pentru că îmi place mai mult şi pentru că e mult mai personal.



10 iun. 2010

10 zile de TIFF

A fost pentru prima data pentru mine. Pana acum vreo luna nici nu auzisem de existenta TIFF.
Primisem informatia pe grup de mult timp, si mi-am zis ca poate-oi trimite un CV, dar am tot amanat.
Si era ultima zi de inscrieri, deadline: 12 seara. Iar Magalas (Maglas defapt) imi spune pe la 11.30 sa trimit CV. Si-l trimit pe ultima suta de metri, inainte de a ma pune in pat. Ma gandeam ca nimeni nu o sa ma ia pe mine, nici macar la munca voluntara cand am experienta doar ca baby sitter.
Interviul sunt sigura ca l-am "busit". Am stat doua ore in ploaie, tunete si fulgere sa il astept pe Alex, la Casa de Cultura a Studentilor, care, ma gandesc eu, statea in casa, cu ochii in monitor, asteptand sa treaca furtuna. La interviu am spus niste enormitati de m-am mirat si eu, desi aveam totul dinainte pregatit.
Alex s-a autoproclamat "Magalas". Ah da, am cunoscut-o pe Iulia Patrauta,colega din grupa 5, pe care, la scurt timp, am botezat-o "Patrascu".
Am iesit oarecum ofticata de la interviu, nervoasa fiind pe mine insami.
Cateva zile mai tarziu insa, primesc un mail- am fost acceptata. Ah, delirul! Habar nu aveam ce era de facut, habar nu aveam defapt in ce consta TIFF-ul. Stiam doar ca eu si Alex Maglas aveam sa impartim munca.
Am fost cel mai fericit om cand am primit tricoul si bratara de voluntar. Mi-a luat doua zile pana am invatat unde e fiecare locatie in parte, si pierdeam foarte mult timp la mall, iar Alex aduna mai toate plicurile. A naibii trolee!
In saptamana asta am revenit la obiceiul de a ma trezi la 6... Bine, alarma suna la 6. In aceste 10 zile am invatat iar a socializa. Si tot nu dansez decat dupa a 5-a bere. In aceste 10 zile am cunoscut mai multa lume decat as fi crezut vreodata. Si l-am vazut pe Florin Piersic, un om de milioane, despre care as putea vorbi ore-n sir fara o clipa de respiro. Si pe Cristian Tudor Popescu l-a zarit Alex intr-o seara mergand in spatele nostru. I-am ratat pe actorii din "Zaza" insa, pentru ca nu am luat parte la ultimul chef.
Si-am trecut prin atatea...
Ne-a prins ploaia (furtuna), iar eu am plonjat pe burta intr-o ditamai balta- n-are sens sa intru acum in detalii, si mi-am uitat umbrela in fiecare locatie, caci pelerina o evitam. Lui Magalas i-a placut insa, din cate am observat. Si vesnicele tricouri negre pe care le purtam cu atata mandrie pe strada si in troleu, si bratara pe care o priveam incantata de cate ori zaream un banner.
Alex m-a urcat intr-un taxi (a se retine ca eu urasc taxiurile) intr-o noapte de betie. Si prima data i-am zis soferului sa ma duca la facultate(iote student constiincios).
La cea de-a doua mea iesire, Alex si Iulia cunoscusera lume deja- am retinut vreo doua nume si cateva chipuri. Alex Potor joined the band. Defapt, I joined the band. Si iar ne-am imbatat. Nu-mi amintesc absolut nimic din noaptea aia, decat un tip confuz si beat pe care nu am reusit a-l cunoaste...

Si doar in aceste 10 zile, orasul paru a prinde viata cu adevarat. Pentru ca se petrecea ceva cu adevarat. Pare-mi-se ca festivalul e cel mai frumos lucru care se poate intampla in Cluj. Nu tin minte ca orasul sa fi fost atat de captat de ceva, sau sa fie atat de fericit- sau poate culorile din mintea mea vedeau imprejur doar un decor subred dintr-un film ieftin inainte de festival. Oamenii ieseau din casa cu un motiv. Sa nu vorbim de noptile senine cand proiectiile din Piata Unirii erau posibile. Am apucat a vedea doar doua filme. Si mi-am promis ca nu voi rata nici macar un scurtmetraj din sectiunea "Umbre".
Doua regrete am in legatura cu TIFF:
1. nu am apucat a vedea mai multe filme
2. nu am participat la ultimul chef

Si de nu voi fi salariata la anul, voi da o noua auditie pentru rolul de voluntar TIFF. Pentru ca festivalul m-a facut sa reactionez, si mi-am revenit dintr-o lunga coma ce acum mi se pare ca nu-si avea rostul. Nu am fost voluntarul ideal, dar mi-am dat silinta, in special in diminetile de mahmureala.. ah, vesnicele dureri de cap si greturi.

24 mai 2010

what the hell happened?

Butonul "translate" mi-a distrus blogul. Nu ştiu dacă o să mă apuc să corectez/ rescriu frazele traduse aiurea şi fără ca eu să cer chestia asta. Sau cine ştie, poate şi-a băgat cineva nasul fără ştirea mea, lucru de care mă îndoiesc sincer. După ce termin de corectat greşelile strecurate în blog cauzate de &%¤#%&¤%*&¤##%... şi voi anula traducerile viitoare, mă voi apuca să învăţ pentru examene.
Baftă everyone!


PS. greşelile gramaticale sunt o consecinţa a utilizării opţiunii "translate". serios oameni buni, nu faceţi chestia asta. Blogul vostru arată perfect şi fără artificiul ăsta

18 mai 2010

Retrospectie- end of an era

ORASUL VISELOR SPULBERATE

Aş fi vrut să ştiu de la început ce avea de oferit oraşul acesta; poate dacă ştiam, aş fi luat altă decizie, sau poate aş fi plecat altundeva. Am avut într-adevăr şansa de a lua totul de la început, să creez un nou stil de viaţă, însă nu am făcut-o. M-am agăţat prea tare de amintiri, mi-am pus speranţa în lucruri de care ar fi trebuit să mă detaşez. Am primit o nouă şansă de care nu am profitat. Timpul nu e în totalitate pierdut, ar fi greşit să cred asta. Desigur, când voi privi din nou în trecut, voi fi regretând iar, aşa că ar trebui să depun un mai mare efort în teribila mea încercare de a înfrunta problemele cu mai mult curaj, să trăiesc mai des clipa, şi să nu mă mai pierd în regrete. Timpul oricum nu mai poate fi recuperat; timpului nu îi pasă de nevoile noastre- el aleargă mereu, prinzând parcă din ce în ce mai mult elan, iar noi trebuie să ţinem pasul cu el, căci, dacă ne oprim o clipă să cugetăm, vom constata imediat că a trecut mai mult de o clipă, poate chiar ani, iar noi nu vom fi realizat nimic cu adevărat. Iar când realizăm ceva, murim. Timpul nu face o pauză, el merge doar înainte şi ne mânuieşte cu îndemânarea unui maestru păpuşar.
Mă întreb uneori dacă destinul omului e prestabilit, sau dacă la fiecare pas ne scriem propria istorie, propriul destin. Oare ne semnăm singuri condamnarea la moarte dacă nu respectăm nişte reguli esenţiale impuse de cineva cu o mai mare putere ca a noastră, cineva primordial şi nemuritor? Există oare această fiinţă superioară sau e doar un mit? Presupun că vom afla curând, oricum momentul adevărului nu e atât de departe precum pare.

Credeam că voi trăi un sentiment mai puternic odată ajunsă aici, dar am constatat că, deşi e un oraş care colcăie de viaţă, e un loc trist, un loc care ucide speranţa la fiecare pas. Am cunoscut vina cu adevărat şi mă tem de noua veste proastă pe care o voi primi mâine. Am crezut cu ardoare în ceva frumos, dar, la urma urmei, asta era o altă iluzie cu care îmi hrăneam sufletul frustrat. Am fost ţintuită la podea cu o cruzime de nedescris, lumea mea s-a prăbuşi, iar durerea fizică a fost insignifiantă în comparaţie cu suferinţa care a cauzat prăbuşirea.
Mi-am dat seama încă o dată că sper prea mult şi că aştept prea multe. Poate privesc în direcţia greşită. Pot privi frumuseţea exteriorului ca un condamnat, dar nu o pot avea. Poate aştept ceva ce nu va fi, poate ar trebui să îmi deschid mai bine ochii să văd oportunitatea care stă chiar în faţa mea şi să accept un alt fel de fericire, una reala. Dar dacă lumea asta nu are nimic altceva să-mi ofere?
Şi se mai miră lumea că ne cumpărăm fericirea! Păi dacă nu putem fi fericiţi altfel… Dacă altă fericire ar fi la fel de satisfăcătoare şi ne-ar crea aceeaşi dependenţă, lucrurile ar sta altfel. Sunt fericită doar dacă reuşesc să mă detaşez de realitate, sunt fericită când scriu, sunt fericită dacă lumea învaţă ceva de la mine, şi când văd sclipirea fericirii oglindindu-se în ochii celor dragi. Nu ştiu dacă îmi voi primi finalul fericit, dar ce ştiu sigur e că nu trebuie să renunţ.
Poate nu se vor scrie cântece despre voi, poate numele vostru nu va apărea într-un ziar, dar contează oare atât de mult recompensa materială? Eu consider că dacă astăzi aţi reuşit să zâmbiţi, sau dacă aţi făcut un om trist să zâmbească, sunteţi nişte eroi; Voi sunteţi adevăraţii eroi, iar eu mă voi închina profund în faţa voastră şi vă voi aplauda curajul şi devotamentul.

Îmi dau seama ce greşeală fac stând închisă între patru pereţi. Oricum nu uit, oricum rana nu se vindecă singură, e nevoie de leac, iar leacul nu e praful ce se aşterne peste tăietura infectată. Iubirea, încrederea, sănătatea, pot lăsa o pată urâtă pe suflet, asemenea tincturii de iod care pătează pielea din jurul rănii curăţate.
Iubim oare atât de mult suferinţa dacă refuzăm să ne vindecăm? Adorăm oare atât de mult palma asta dacă vrem să o simţim din plin? Poate încercăm să „savurăm” durerea să nu o uităm, ca să ne obligăm să deliberăm mai mult data viitoare, pentru a nu repeta greşeala. Într-adevăr, rareori o repetăm, dar facem altele, mai mult sau mai puţin grave. De fapt nu greşim, ci suportăm consecinţe. Din cauza cui? Acesta ar trebui să fie un semnal de alarmă, poate ar trebui să ne schimbăm prietenii, viaţa, sau perspectivele în general. E greşit să ne detaşăm de societate, căci, la urma urmei, societatea e un element vital în emanciparea noastră. Oamenii îşi schimbă prietenii, cunosc noi oameni, nu e nimic greşit în asta. Dar trebuie să încercăm să intuim omul de lângă noi, să renunţăm la oamenii care ne cauzează durere, iar de prietenii adevăraţi să ne legăm pe viaţă. E trist să îţi pierzi toată încrederea în lume, iar asta nu se întâmplă doar în acest oraş-fantomă, ci peste tot. Nu puţini sunt cei care încalcă principii morale esenţiale pentru bunăstarea proprie.
Mă întreb în ce măsură ne sunt defapt alături prietenii. La bine, da, la rău, nu. E un adevăr universal valabil. Dacă sufletul tău nu a sângerat de durere o dată măcar, iartă-mă prietene că îţi spun asta, dar atunci nu eşti om. Nu îndrăznesc să îţi atribui denumiri, dar eşti josnic. Să fii om înseamnă să suferi.

Îmi irosesc timpul pe lucruri fără o semnificaţie aparte, şi nici nu îmi dau seama cât de repede trece viaţa. Nu realizăm nicicând cu adevărat lucrurile care ni se întâmplă, fie ele lucruri frumoase sau nu. Le acceptăm, dar nu le conştientizăm gravitatea, sau din contră, frumuseţea. Credeam cândva că fiecare zi poate fi o binecuvântare, dar, mi-am dat seama mai târziu că fiecare zi e defapt un blestem şi un chin continuu. Aş fi vrut să nu fi deschis ochii atât de repede, aş fi vrut să mă mai pot bucura de mediocritatea gândirii de copil, dar mi-a fost dat să cunosc promiscuozitatea cuvântului şi-al adevărului.

12 mai 2010

ceva mai asa...

Câteodată trebuie să vedem şi jumătatea plină a paharului, altfel viaţa nu mai are farmec; carnavalul decepţiei s-ar frânge în culori triste şi clovni înspăimântători.

Sora mea se căsătoreşte. Sunt fericită să văd un om împlinit, un om care îşi vede visul devenit realitate. Am învăţat că doar clipa contează, că de trecut trebuie să te debarasezi, iar viitorul e mult prea nesigur. Oamenii trebuie să fie fericiţi aici şi acum. Cât de orbi sunt unii! Fericirea stă chiar în faţa lor, dar ei se încăpăţânează să stea în propria mocirlă de durere.
Urări? Le doresc amândurora ce îmi doresc mie şi întregii lumi. În primul rând, fericire- pentru că, odată ce eşti fericit, eşti un om care gândeşte sănătos şi constructiv.

Victor va avea un copil. Nu pot decât să îmi imaginez cât de minunat poate fi să îţi ţii pruncul în braţe, sau cât de etern e momentul în care îţi prinde degetul într-o strânsoare puternică pentru a crea o legătură. Visele devin realitate. Va avea o fetiţă, exact cum şi-a dorit. Tare aş vrea să îl văd pe tipul sobru din spatele biroului hlizindu-se în fel şi chip pentru a-şi face fetiţa să râdă.

Nu le prea am cu exprimarea în cuvinte frumoase sau urări de bine, însă îmi îndrept gândurile curate spre aceşti oameni în speranţa că vor înţelege bunele mele intenţii din această încercare stângace. Totul are un început, orice eşec merită o a doua şansă, şi orice inimă trebuie să înveţe să pulseze din nou, mai devreme sau mai târziu.

2 mai 2010

sweet dreams





Vineri seara am dormit singură. Unii cunosc teama mea de întuneric. Pe la 3 dimineaţa, când am ajuns acasă din oraş, eram deja moartă de oboseală, dar bine dispusă. Am încercat să rămân trează. M-am uitat la două episoade din "Friends" (nu îmi place cum sună "Prietenii tăi"), dar îmi era greu să-mi ţin ochii deschişi. Mă baricadez în cameră, las o lumină aprinsă, pornesc muzica. Am încercat să lungesc procesul când ajustam volumul. Voiam să fie suficient zgomot cât să nu mă concentrez pe "a auzi" ceva ce defapt nu se aude, dar şi cât să pot dormi.
Mă caţăr în pat, îmi fac curaj să închid ochii, şi adorm pe ritmurile Sonata Arctica. Nu peste mult mă trezesc la auzul unei voci disperate (minutul 3 din melodia de mai sus). Nu îndrăznesc să mă mişc. Îmi dau seama ce se petrece, dar nu mai pot adormi. Deşi ştiu despre ce e vorba, sunt îngozită. Mi se pare perfect pentru o scenă tragică.
Mi-era groază să mă ridic, să mă dau jos din pat şi să dau muzica mai încet. Nu, nicidecum s-o opresc. Încerc să rămân calmă până la sfârşitul melodiei, după care, cu băgare de seamă, mă ridic, mă dau jos din pat, dau muzica mai încet, şi mă caţăr înapoi în aşternutul meu.
Am dormit destul de rău, nu am schimbat poziţia, pentru că mă temeam să mă întorc cu faţa la perete. De ce? Pentru că am eu o fixaţie. Am senzaţia că o mână se întinde de sub pat şi încearcă să mă prindă. Da, am fobie şi de mâini, dar asta e altă poveste. Şi atâta vreme cât stăteam cu spatele lipit de perete, eram ceva mai liniştită.

Dimineaţă, pe la 10 îmi deschid ochii, şi primul lucru pe care îl realizez e o durere de şold. De la frig probabil. Mă reped la duş, după care îmi fac bagajele, şi stau. Şi o aştept pe soră-mea (care apropo are nunta în 15- Casă de piatră, sis!).
La ieşirea din Cluj, văd nişte indivizi care săreau din aeroplane. Atît mi-a trebuit! Acum vreau şi eu. Pentru o aşa experienţă, sunt pregătită oricând să îmi înfrunt teama de înălţime.
Nu momentele căderii mă fascinau, ci săritura. E ca şi când ţi-ai semna condamnarea la moarte. Te poţi chiar răzgândi şi să nu-ţi mai deschizi paraşuta (dar nu vreau să ajung la asta acum). Vreau să încerc chestia asta mai mult decât orice. Noul meu vis a reuşit să mă binedispună o zi întreagă. Şi sper totuşi să fac ceva în privinţa asta, să nu rămână totul la nivel de "Ce tare ar fi dacă..."
Nu am făcut vreo drumeţie de 1 mai, dar m-am întâlnit seara cu Hori (după un plâns revigorant). Păcat doar că era mort de beat şi îmi povestea la nesfârşit despre templieri. Dar a fost bine. Am râs, m-am bătut cu Iacob, am spart o sticlă de bere din greşală (tipic), Hori mi-a fumat toate ţigările (tipic).

Iar acum, iată-mă din nou la Cluj, binedispusă, cu un nou vis în minte, şi un chef nebun să fac ceva pentru mine.

28 apr. 2010

au trecut 16 ani

In memoriam
Toth Sigismond

Nu sunt puţine clipele în care îmi doresc să te văd. Îmi doresc din tot sufletul să mai fi fost aici, lângă mine. De ce trebuie să îi pierdem pe cei mai dragi oameni? Ce joc murdar jucăm? De ce trebuie să ne supunem?

L-am iubit pe omul acesta atât cât am putut şi atât cât am ştiut. Ştiu că nu a fost de ajuns. Dar el s-a mulţumit cu puţinul care i-l ofeream. Ştia că mai mult nu puteam. Aş fi putut să îl urăsc, şi el tot nu ar fi încetat să mă iubească. Regret că nu am apucat să îi mulţumesc cum se cuvine pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru minunata mea copilărie. Fără el, poate nu ar fi fost posibil. Şi poate, dacă mai era în preajmă, tristeţea ar fi fost doar un subiect abstractizat de discuţie. El nu m-ar fi lăsat să plâng, el ar fi fost probabil singurul care ar fi pornit un război cu destinul meu crunt, pentru a-l nimici, şi mi-ar fi scris o viaţă mai puţin morbidă.
Pentru mulţi, el va rămâne doar un nume într-o carte, iar pentru câţiva, el va rămâne imaginea unui om care a ştiut să ceară iertare. Eu nu îl condamn pentru nimic, eu nu am ce îi ierta. Şi-a cerut scuze la momentul potrivit, persoanei potrivite. Şi a fost iertat.
De ce să condamnăm un om pentru greşelile lui, dacă faptele lui bune au adus atâtea zâmbete pe buze? Tot ce a făcut bine a compensat pentru păcatele lui. A fost un geniu, un ironic, şi un suflet. Unii încă îl mai blamează pentru unele lucruri. La naiba cu voi! Voi nu l-aţi cunoscut cum l-am cunoscut eu, voi nu aţi vărsat lacrimi la mormântul lui, voi l-aţi scuipat. Cum puteţi zâmbi fals în faţa mormântului său şi să spuneţi ce om mare a fost, dacă îl detestaţi? Vă simt falsitatea mai mult decât credeţi. Ştiţi şi voi ce lucruri minunate a realizat. Sufletul meu tresaltă de câte ori cineva cască ochii la auzul numelui său şi deschide gura pentru a-i aduce un omagiu, asemeni unui zeu. Ştiu că nu a fost un om cu adevărat bun, dar înafară de mici vicii şi escapade, a fost un om minunat. Nu îl voi ridica la rang de idol, pentru că ar fi greşit. Dar altceva decât lucruri bune nu pot spune despre el, pentru că el este un model demn de urmat, nu doar pentru mine, ci pentru toţi. Credeţi că o greşeală e suficientă pentru a-l şterge pe acest om din istorie? Nimeni nu va reuşi vreodată să schimbe părerea nimănui despre el. Unii şi-l amintesc cu rele, alţii cu bune. Dar multora dintre cei care şi-au amintit de el le-a rămas întipărit un zâmbet pe faţă.

A fost un nonşalant, puţin i-a păsat de aparenţe sau de consecinţe. Pentru el, viaţa era o glumă. Nu mi-l amintesc trist sau îngândurat. Spre sfârşit l-am văzut rar. Poate el a cerut să nu fie văzut aşa. El a fost mereu un om puternic, şi aşa avea să fie până în ultima clipă. Nimic nu l-a putut înfrânge decât boala. A fost un excentric într-o lume conservatoare..
Nu i-am conştientizat moartea, şi nici existenţa, probabil. Dar l-am iubit şi admirat mult. Nu l-am ştiut plânge, pentru că eram un copil. L-am aşteptat să se întoarcă, întrebam de el, iar anxietatea sufletului de copil îşi spunea cuvântul. Plâng de fiecare dată la mormântul lui, deşi a trecut atâta timp.
Aş fi vrut să îl cunosc mai bine, să învăţ mai multe de la el, să petrec mai mult timp cu el. Ar trebui să stau mai mult cu cei dragi, pentru că, într-o bună zi, vom sfârşi cu toţii în acelaşi mod brutal, şi va fi prea târziu pentru regrete şi scuze de doi bani.
M-a făcut să râd de fiecare dată, mi-a îndeplinit toate dorinţele, nici nu ştiu ce mi-aş fi putut dori în copilărie. Nu voi uita niciodată povestea pe care o ascultam cu atâta luare-aminte, cu toate că o ştiam deja. Nu voi uita cum eu stăteam pe canapea, iar el pe scaun, nu voi uita cum eu priveam în gol absorbită de păţania celor trei iezi, iar el probabil mă privea pe mine.

Bunicule, nu ştiu dacă acum ai fi mândru de mine, nu ştiu dacă te-am dezamăgit, nu ştiu ce aşteptări aveai de la mine. Oare ce gândeai când mă priveai? Credeai că voi ajunge cineva, credeai că voi fi fericită, credeai că voi lupta indiferent de ce va fi. Iartă-mă, bunicule, eu nu sunt ca tine. Eu nu am voinţa ta de fier, eu nu văd ceva frumos în ceva urât, eu nu văd viaţa aşa cum o vedeai tu. Dar nu am de unde şti. Poate gândeai ca mine, poate ai văzut şi tu inutilitatea vieţii, dar ai ales să faci ceva tocmai pentru a schimba mersul lucrurilor. De dragul cui? Eu nu sunt o luptătoare şi nici o învingătoare. În mine nu se oglindeşte nimic din tine, nimic din inteligenţa, îndemânarea, sau voinţa ta. Aş vrea să fiu ca tine, puternică. Orice ţi-ai propus, ai dus la bun sfârşit. Tu nu cunoşteai semnificaţia imposibilului. Te admir. Tu, spre deosebire de mine, ai făcut ceva; tu ai ajutat oamenii, eu nu. Din mâinile tale a ieşit o capodoperă, din ale mele, nu. Tu ai fost un maestru, eu nu.

25 apr. 2010

off topic




Deşi am groază de gândaci, insecte, viermi, etc, trebuie să recunosc că îmi doresc tare mult aşa ceva. Nu ca animal de companie (pe de o parte mă tem să nu mă atace), ci mai mult ca... partener de joacă pentru câteva minute. Am dat peste una anul trecut când mergeam spre casă. Era în mijlocul drumului, şi mi-era groază să nu o calce cineva, mai ales că părea rănită.
Pe de o parte terifiată, şi pe de alta fascinată, am apucat insecta de un picior. Nu a decurs totul conform planului, şi asta din cauza fricii mele copilăreşti. Nu ştiu dacă insecta plănuia să mă atace- cel mai probabil da, dar s-a repezit la degetul meu. lucru care m-a împiedicat să o mut lin din drumul pietruit.
Am reacţionat prompt, cu ţipătul şi expresia de rigoare, şi am azvârlit-o în iarbă. Mi-a părut rău imediat, dar nu o puteam lăsa unde era.
Sper ca data viitoare să fiu echipată corespunzător unei întâlniri cu o creatură atât de brutală. Mi se par pur şi simplu adorabile.

24 apr. 2010

changes




Nu mi-am mai simţit de mult sângele curgându-mi prin vene. Simt doar o furnicătură neplăcută uneori la încheietura mâinii drepte care persistă minute întregi. Mă gândesc că doar o lamă ascuţită mă poate scăpa de acest disconfort.
Legăturile de sânge nu mai înseamnă nimic pentru mine din moment ce inima mea nu mai pulsează strop de sânge viu. Tot ce am în mine e mort, sunt pe cale de a deveni un cadavru viu.
Nu pot schimba nimic din rutina ce mă poartă suav spre o moarte lentă şi dureroasă.
Cândva îmi doream să mă răzbun. Dar de ce acum şi nu atunci? Pentru că îmi place să mă întorc în trecut, dar mai ales pentru că am nevoie de el. Aş fi putut să spun atunci ce aveam de spus, dar am ales să mai amân puţin. Am aşteptat însă prea mult, şi m-am otrăvit cu propriul venin. Răul s-a întors asupra mea înainte să apuc a-l elibera.
Aş vrea să nu mai şcrâşnesc din dinţi, ci să zbier, după care totul va fi bine; Totul va fi cum a fost înainte de a-i cunoaşte pe oameni aşa cum sunt ei.

1 apr. 2010

someone call the ambulance





Ador să mă plimb cu troleul. Micile distanţe pe care le parcurg zilnic îmi dau prilejul să meditez, să visez, sau să mă destind ca niciodată. În cele maximum 20 de minute de „libertate”, am nepreţuita şansă de a-mi aparţine în totalitate. Acolo, între necunoscuţii care ar putea să îmi tulbure, în orice clipă, zborul spre absolut, mă simt eliberată de masca pe care mă simt nevoită să o afişez în faţa tuturor celor pe care îi cunosc.
Mă pierd în gânduri şi în visare până la destinaţie.
Azi nu a fost aşa. Aveam nevoie de un moment cu mine însămi după o întâmplare fără precedent, şi am găsit o scuză să plec de acasă.
Odată ieşită afară, frigul m-a îmbrăţişat într-o strânsoare cruntă, iar zăpada care cădea îndurerată de această dată, forma şiroaie de apă rece pe chipul meu cald. Soarele apusese deja, dar zăpada aşternută dădea senzaţia de lumină.
Aşteptând de câteva minute bune în staţie, corpul meu începuse să tremure, fără ca eu să-l pot controla. Dar nici măcar nu eram concentrată pe mişcările mele involuntare, pentru că mintea mea era deja în altă parte. Mă gândeam la o mie de lucruri, la o mie de posibilităţi, şi la o singură persoană. Cineva îmi cere un foc, dar mâinile îmi sunt prea îngheţate pentru a fi capabilă să cotrobăi prin geanta mea plină de lucruri inutile. Mint. Spun că nu fumez. Văd un cuplu care se sărută la câţiva metri de mine. Fulgii par a dansa în jurul lor, celebrându-le iubirea. Privesc în sus. Fulgii care cad pe mine par fără vlagă, cad aproape drept, de parcă ar vrea să se zdrobească numaidecât pe cimentul rece. Ah, cât de simplu e să fii un fulg! Să îţi dai drumul din înaltul cerului, să pluteşti într-o nepăsare profundă mii de metri, după care să îţi iei locul pe o porţiune de pământ unde vei fi călcat de un trecător oarecare… O soartă sigură şi predictibilă.
Troleul e aproape gol. Perfect! Mă aşez undeva în faţă, pe partea dreaptă. Nu îmi place partea stângă- maşinile care circulă pe drum îmi distrag atenţia. Mă holbez pe geam, însă nu văd nimic cu adevărat, nu percep ce mi se întâmplă. Universul meu mă reprimeşte de fiecare dată cu dor- nu se întâmplă prea des să revin în „locul meu fericit”. Cu toate că în mintea mea sălăşluieşte necontenit un singur gând, prea rar am şansa de a crea un nou scenariu în jurul acestuia.

Uşile care se deschid la fiecare staţie aduc un pic de gheaţă în lumea mea. Lumea mea magică, unde totul e posibil, e tulburată de capriciile acestei ierni. Muzica îmi vuieşte în urechi. Am nevoie de acest zgomot pentru a mă putea detaşa complet de oameni, pentru ca în universul meu să existe o armonie perfectă.
Undeva, la puţini metri de o staţie anume, este un semafor. Troleul opreşte. Nu realizez treaba asta decât în momentul în care, o fată oarecare, se îndreaptă cu paşi repezi spre şofer. Îi bate în geam. Nu aud ce îi spune, dar pare agitată. Şi totuşi zâmbeşte. Încearcă să fie prietenoasă. Şoferul îi face un semn că „nu”. Fata insistă. Şoferul se înduplecă; probabil din cauză că nu are chef să o asculte. Nu mă pot desprinde de scena asta. Între timp, se face verde. La nici două secunde, îmi pierd răbdarea. Şoferul deschide uşa. Fata îi mulţumeşte, şi aiurită, coboară cu spatele pe trepte, fiind încă prinsă în mulţumirile sale. Era pe jumătatea benzii de lângă trotuar când se întoarce. Nici măcar nu apucă să îşi şteargă zâmbetul de pe faţă. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e o maşină argintie ce o loveşte, iar ea zboară literalmente în faţa troleului. Tresar. Realizez repede ce se întâmplă. Toţi pasagerii sar la geamuri. Nu le aud lamentările, nu aud nici măcar muzica pe care o ascult. Nu sunt capabilă să o opresc, sau să o dau mai încet, cel puţin.
Cele două secunde în care fata a stat întinsă în faţa troleului au părut infinite. S-a mişcat. Am răsuflat uşurată. Poate din cauza şocului, sau poate din cauza stânjenelii pe care am citit-o în ochii ei, s-a ridicat printr-o mişcare automată. Se clătina pe picioare. S-a dat la o parte din calea troleului- de parcă troleul mai pleca undeva. Nimeni nu i-a întins o mână, nimeni nu a ajutat-o să se sprijine. Toţi aşteptau o reluare parcă, pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat.
Sadismul interior al oamenilor e fascinant. Cu toţii ascundem înăuntrul nostru acelaşi monstruleţ dornic de vărsare de sânge- diavolul e mai prezent în noi decât am putea crede.
Un cetăţean oarecare şi-a tras maşina pe trotuar, maşină în care a aşezat-o pe fată. Mai mult poate decât sosirea ambulanţei, fata îşi dorea ca lumea să nu o mai privească. Mila şi condamnarea oamenilor o ardeau. Cel ce o lovise îşi oprise maşina la un colţ de stradă, blocând accesul, îngreunând astfel şi mai mult traficul.
Troleul îşi deschise într-un final uşile pentru ca noi, ceilalţi să putem coborî şi aştepta un alt troleu.

Am coborât stângace. Nu îmi pot scoate din cap imaginea din momentul impactului. Cel ce o lovise nu avusese viteză, dar fusese suficient pentru a o arunca trei metri mai încolo. Bietul şofer de troleu e singurul vinovat. A încălcat regulile pentru un zâmbet frumos. Într-o clipă, totul a luat o întorsătură brutală.
Îi aud pe nenorociţii de oameni imaginându-şi diverse scenarii, diverse modalităţi în care fata ar fi putut fi lovită, sau mai rău, ucisă. Muzica nu mai reuşeşte să mă desprindă de violenţa dezgustătoare din jur. Închid ochii şi tot ce văd e o scenă brutală. Pentru că am avut cel mai bun loc. Eu, spre deosebire de ceilalţi, am reuşit astăzi să stăvilesc setea de durere a demonului meu interior.

28 mar. 2010

Bow to the King...




... of Improvisations!

Individul care improvizeaza versuri (cica din greu lucrate- 3 piese in 5 minute), copii, moda, inclusiv stilul de muzica.

NOTA: stiu am promis la postarea despre minunatul Mircea Badea ca nu mai comentez viata celebritatilor, dar exceptia e mama incalcarii regulilor.

Daca cineva avea dubii in privinta existentei extraterstrilor, imi pare sincer rau, nu am vreme de demonstrat teorii. Cert e ca, intr-o seara plictisitoare, cateva creaturi verzi au incrucisat (macar cativa dintre voi trebuie sa stie ce floare imputita e asta, restul, dream of roses scent)



si



Rezultatul?







OK, va rog sa nu mai zbierati. Trebuia sa va avertizez, my bad. Scuze.

Sarim peste anii in care "cercetatorii" nu s-au mai ocupat de creatura, trec direct la momentul marcant- apogeul alienarii.



Avem asa: un costum nereusit de Halloween, adica o imbinare de mai multe... imbinari. Regele voia sa demonstreze ca ii place cate putin din orice. Sunt sigura ca a vrut ceva in stil Lordi, insa s-a temut ca nu va fi recunoscut de pitzipoance. Stiu eu sigur.
Mai avem un mod cel putin ciudat de exprimare care include, dar nu e limitat la niste interjectii pe care sunt tare curioasa de unde le-a scos, brutalizarea unui mar si a unei masute, si niste gesturi care pe mine m-au dat gata.

Ca PRO TV-ul nu mai valoreaza treizeci de bani o stiu deja multi, insa nu si cei din interior. Dar consider aceasta intamplare un abuz si-o blasfemie. Niste producatori cu doua clase mai putin ca trenul (la PRO TV orice se poate) promoveaza nu doar lipsa de cultura (hail to those who still go to school), ci si dezinformarea publicului (cei ce cunosc adevarata virtute a adevaratei muzici, raman de neclintit, insa ceilalti...), castigand o avere.

Revenim la maimutele noastre.

Acest mascul feroce nu declara nimic cu privire la muzica rock, sau macar, ceva legat de stilul/stilurile pe care presupusa lui costumatie o/le imita.
Da, am auzit si eu comentariul cu privire la Voltaj, insa ma abtin de la orice observatie.

Dupa aproape 10 minute de confuzie in mintea unor telespectatori ("Sa plang sau sa rad?"), unicul si inegalabilul ne improvizeaza si un cover...
WARNING: lock your doors, lock you windows, this is the Boogie Man!



Toata tarasenia asta nu am vazut-o in direct, ci pe you tube, dupa ce am primit un link. Mai bine asa, pentru ca nu am fost nevoita sa-mi oblig stomacul sa indure pana la pauza publicitara greata ce ma dadea peste cap.

Unele popoare au exemple extraordinare de relatie tata-fiica (Ozzy si Kelly). Ghiciti ce! Noi ii avem pe Nicolae si pe Nicoleta. Halal cultura avem, halal neam suntem!



THE END, poti merge sa iei o gura de aer.

27 mar. 2010

lately...



... am avut parte de niste evenimente memorabile!
Zilele astea am iesit la film cu un pampalau; un pamapalau care nu e in stare sa aleaga niste locuri fara a consulta horoscopul, care ajunge la mall dupa ce am ajuns eu, care a ales un film pe care l-am vazut deja, si care, in ciuda celor mentionate pe bilete, ma pune sa stau in scaunul gresit. Dar e ok, "Alice in Wonderland" e un film bun.

Am facut o plimbare de cateva ore cu Afrim. Am inceput cu a inconjura lacul de la Iulius, de unde am luat-o spre Eroilor, pe unde ne-am invartit putin, dupa care am ajuns franti inapoi la camin.

Am avut o altercatie un un oarecare individ X, altercatie in urma careia m-am ales cu o vanataie draguta. Nu doare foarte tare. Mamei i-am spus ca am cazut din pat (eh, copiii din ziua de azi).

Apropo de mame, am vopsit-o pe a mea roscata. Avea nevoie de schimbarea asta, iar eu am profitat de increderea ei. Ah, ar fi trebuit sa vedeti ce urat a facut cand a vazut cat de deschisa era nuanta... Dar se va obisnui ea, si intr-o zi imi va multumi cu siguranta.

Am facut-o si pe asta- am alunecat la dus. Le datorez alor mei o perdea de dus. Nu s-a inventat oare o gresie mai putin dura? Pentru cei impiedicati, ca mine... Ceva de cauciuc, sau stiu eu. Las' ca ma fac eu mare si fac o revolutie. O sa dau o lege ca toata lumea sa isi puna gresie pufoasa in baie, sau cel putin, cunoscutii mei (pentru binele meu desigur).


THE END

25 mar. 2010

the old stuff





Nu foarte "old", si totusi old. Pentru ca e parte dintr-o mai veche perioada, pentru ca si-a lasat amprenta asupra mea, si pentru ca imi place.
Nu are niciun sens sa ma lamentez iar cu privire la trecut.

Pentru ca aici trag linie. Tot ce a fost nu va mai fi. Am inteles tarziu, si a fost nevoie ca cineva sa ma ajute, am avut nevoie de explicatii, si de mult, mult timp.
Desi mi-am invatat lectia, o sa fiu iar certata, dar acum e ok.

Am invatat ca adevaratii prieteni nu se asaza pret de doua minute langa tine, cand iti e mai greu, pentru a-ti spune "Lasa, o sa fie bine. Toate se vor rezolva de la sine", te mangaie pe umar dupa care pleaca. E drept, unele situatii ii depasesc pe prietenii acestia, dar intotdeauna am considerat ca daca nu ii poti fi alaturi unui om asa cum are nevoie, lasa-l sa putrezeasca in durerea lui.
O singura vorba nu e suficienta nicicand. Cei care afirma ca "Gestul conteaza" sunt cei care nu sunt in stare sa arate mai multa bunatate celor de langa ei. Adevaratii prieteni iti ies in cale cand te astepti mai putin, si chiar cand ai mai mare nevoie de ei. Caci prietenul la nevoie se cunoaste. Prietenii adevarati nu asteapta nimic in schimbul sustinerii lor. Prietenii adevarati te cearta si te dau cu capul de pereti doar din dorinta de a te trezi la realitate.

Crezi ca nu mai ai nimic pe lumea asta? Mai gandeste-te. Exista un substituent pentru orice. Cea mai apriga dorinta va trece pe un plan secund, lasand loc unui obiectiv, pe cat de frumos, pe atat de realizabil.

Credeam ca stiu care imi sunt prioritatile, insa, incetul cu incetul, totul a fost cufundat in ceata. Dar azi am deschis iar ochii. Lumina nu m-a orbit. Din contra. Era intuneric; intunericul din mintea mea. Prea mult timp am stat in bezna, contempland un ideal, e timpul pentru o schimbare. Cineva sa aprinda lumina!

Din colectia "Am nevoie..." enumar in continuare: Am nevoie ca cineva sa imi reaminteasca necontenit cine sunt si care e scopul meu, am nevoie ca cineva sa ma mentina pe linia de plutire, si am nevoie sa multumesc cuiva.

15 mar. 2010

o lume minunata



Nimeni nu da doi lei pe intentiile tale bune. Orice gest e interpretat gresit, orice vorba e considerata insult, orice fapta nu e nimic altceva decat un cutit infipt in inima.
Prietenii sunt relativi. Te abandoneaza cand te astepti mai putin; Poate nu stii sa iti alegi prietenii. Certurile cu familia sunt, in sinea lor, prostesti, dar isi lasa amprenta murdara pe iubirea pentru ei. Oamenii te injura pe troleu fara motiv anume. Iar tu taci; Nu stii de ce, dar taci. Si acumulezi in tine atata negativism, incat pana si o floare ti se pare un gunoi.
Mi-e dor de copilarie, de singurul om care imi iubea zambetul. In mai se vor implini 16 ani de atunci.
Inca incerc sa pretuiesc ce am, pentru ca nu vreau sa ma cufund in tacere deplina, dar imi vine greu deja sa ingramadesc atatea sentimente urate in mine, sa intorc si celalalt obraz la nesfarsit, sa accept ceea ce se intampla cu adevarat in jurul meu, decazand din ce in ce mai mult.
Visele devin un drog de care am din ce in ce mai multa nevoie. Nu am nevoie de nimic mai mult. Doar de vise.
Ma intorc la Dumnezeu de fiecare data, cu coada intre picioare. Credeam ca ma ignora, dar mi-am dat seama ca nu are timp sa se ocupe de mine atat cat as avea nevoie. Incerc sa am rabdare pana isi aminteste iar de mine. Probabil voi fi sarit deja in prapastie cand isi va da seama ca a uitat sa faca ceva.
Depind de altii. Nu pot face nimic de una singura. De asta am nevoie de oameni. Eu sunt neputincioasa de una singura. Am nevoie ca cineva sa-mi schimbe becul, am nevoie ca cineva sa ma ajute cu bagajele, am nevoie ca cineva sa traga de mine sa fac curatenie, si-am nevoie ca cineva sa ma imbratiseze din cand in cand.
Vreau sa cred ca mai exista iubire, ca mai exista bucurie, ca mai exista virtute.
Ca lumea cunoaste si alte notiuni inafara de brutalitate, cruzime, teroare, si laba.
Poate va veni candva ziua cand voi decide sa spun ce vreau sa spun de atata vreme, dar demonii mei nu sunt inca pregatiti sa plece.
Mama imi spune mereu: "fiecare lucru la vremea lui". Asa ca am tot asteptat. Si voi mai astepta mult, pana cand planetele se vor alinia in asa fel incat sa am si eu parte de o zi favorabila. Dar cred ca asta se intampla o data la cativa ani. Ultima zi minunata a fost prin 2007, aprilie, sau poate iunie... Da, 2007 a fost un an reusit.

14 mar. 2010

incotro?

Timpul nu imi da niciun ragaz, nu imi acorda privilegiul de a medita mai bine la dorintele mele- constientizez doar ca, in toata nebunia mea de a aduna cat mai multe vise, refuz sa accept realitatea. Asa ca visez, pentru ca visele ma fac fericita.

Ador sentimentul acesta dureros. Nimic nu e mai reconfortant pentru sufletul omului decat detaliul care il diferentiaza de ceilalti.
Desi incerc sa ma multumesc cu mai putin, imi doresc din ce in ce mai mult sa ating absolutul. Apogeul alienarii mele...
Mi-as dori sa fiu iar copil, sa ma nasc abia acum, sa nu fiu nevoita sa-mi petrec fiecare zi in acelasi nenorocit vis pierdut.
Oricat de putreda ar fi o inima aruncata la gunoi, atata timp cat mai pulseaza stangace de dragul unor vremuri mai bune, speranta nu moare- inima nu isi pierde esenta.

10 mar. 2010

no life





Am citit si eu blogu' lu' Mircea Badea ca mi-a starnit cineva curiozitatea. Emisiunea nu i-o urmaresc, mi se pare ca se maimutareste prea mult pentru a face audienta.
OK, e un tip destept, dar (citez un prieten) "intrece limita bunului simt." Care o fi limita aia, imi e putin greu sa imi dau seama, la cate permite societatea de azi...
Nu mi-a placut niciodata tipu'. Nu are niciun sens sa il judec, sa il condamn pentru mentalitatea lui de tomberon uman, nu am dreptul. Dar am dreptul sa fiu indignata, cand vad cum eticheteaza oamenii- si unii dintre ei sunt fani infocati.
Are intr-adevar o mare putere de convingere, e vazut ca un Moise de catre tantalaii care il venereaza, un deschizator de drumuri. Mi se rupe sufletul cand vad cat de usor de manipulat sunt romanii de catre un om care nu stie decat sa dea "sentinte" usturatoare oamenilor de mare caracter, gen Huidu.
Badea e un tatalau de mare clasa!
Comparand, la o prima vedere, blogul lui Badea cu al lui Huidu, diferenta de mentalitate se vede de la inceput. Badea are o poza cu el langa masina sa, ca un cocalar de turma, pe cand Huidu are o poza, pe cat de comuna, pe atat de expresiva. Cat despre continutul fiecarui blog, ramane la aprecierea fiecaruia. Dar e nevoie de o parere obiectiva, pentru a putea nota calitatea postarilor. Ghiciti cui dau eu un punct (e o parere subiectiva!).
Nu e razboiul meu, si nu ma voi mai complica sa comentez "balbutele" oamenilor publici (depun un mare efort, mi-am dat seama ca ar mai fi cateva nume pe lista). Dar Badea ar trebui sa isi vada de penele lui, de propriile "hibe", de propriul imperiu care se va darama intr-o buna zi daca o tine tot asa.

8 mar. 2010

amintiri reciclabile



"Prietenia este, in primul rand, pacea reciproca si zborul spiritului pe deasupra amanuntelor vulgare. – Antoine de Saint-Exupery"


M-am atasat de tine mai mult decat ar fi trebuit. Am vazut in tine un prieten loial, care speram sa-mi fie aproape nu doar la bine, ci si la greu. M-am inselat si in privinta ta...

Nu-mi doream decat sa ne fie bine, speram asta cu toata fiinta mea, si am ignorat vocea pitigaiata din capul meu care incerca sa ma avertizeze.
La nici doua luni, lucrurile au luat o intorsatura ciudata, dar oarecum predictibila. Am vrut sa incheiem capitoul acesta intr-un mod cat mai amiabil.

Uneori, omul ajunge la capatul rabdarilor cand nu intelege aroganta nestavilita a celui cu care imparte o chirie. Dar noi nu am mai vorbit despre asta, cum nu am mai vorbit despre nimic altceva. Nu am mai ajuns sa ne confruntam, sa analizam, sa pasam vina intr-un mod mai putin brutal. Ai ales intermediari, adica zvonurile. Ai uitat oare tot ce a fost? Ai uitat cine te tinea in brate cand iti era mai greu, si cine facea tot ce ii statea in putinta sa iti stearga lacrimile?

Era o vreme cand nu puteam plange. Cel putin, nu puteam plange cu tine, sau pentru tine. Unele evenimente si unele persoane nu merita lacrimi, si sunt unele persoane pentru care as putea plange necontenit fara ca lacrimile sa-mi sece. Sufletul meu o stia mai bine! Sufletul meu te cunostea mai bine, stia ce zace in tine, pe cand mintea... ah, mintea!

As putea face atatea pentru a razbuna crizele de nervi a caror cauza erai tu, dar nu ma voi manji si mai mult din cauza ta.

Dar te consideri oare fara de pacat, daca ai aruncat prima piatra?

Sa scormonesc in amintirea ultimelor luni chipul tau subred e ca si cand m-as umili cautand prin tomberoane. Si-ti voi ingropa amintirea putreda in negura uitarii.
Caci sufletul tau e devorat de viermi si miros de mirodenii cumparate la gram.

6 mar. 2010

cat e ceasul?



Imi zicea Adi sa imi setez ora pe blog. Si am vrut sa o setez. Dar intre timp m-am razgandit.
Viata mea e un haos total, asa ca de ce nu ar fi si ora de pe blog un fapt care sa te faca sa iti casti ochii? Acum e unshpe'.
Zi dupa zi, ora dupa ora, imi dau seama ca timpul e ceva mult prea relativ. Ce importanta are daca acum e 11 seara, 6 martie 2010, si o zi ingrozitor de friguroasa, daca in mintea mea e 11 dimineata, intr-o zi de iunie 2007, o zi senina, o zi minunata?

Imi vine in minte reclama de la "Frutti Fresh":

"(...) porti tatuat pe obraz primul sarut, (...), ai cati ani vrei tu sa ai, esti ce vrei tu sa fii"

Incerc sa scap de realitate de luni de zile, mai mult ca acum cativa ani, si nu reusesc sa imi gasesc un loc al meu, un loc unde sa plutesc deasupra tuturor, undeva unde sa fiu lasata sa visez si sa meditez fara a fi tulburata.
Acum mi-am gasit refugiul, insula mea pustie, resemnarea mea. Aici, in spatiul acesta virtual, sunt libera sa cred ca e in continuare 2007, ca nimic nu s-a schimbat, pot sa ma mint singura, pot sa innebunesc si nimeni nu are dreptul sa ma tulbure din nebunia asta. Pentru ca asta e insula mea, aceasta e condamnarea mea, marea mea deceptie, acum sunt propriul meu calau.

Si e 2007, si pe cer soarele imi zambeste, si eu sunt fericita.

5 mar. 2010

bad day



N-am mai avut de mult o zi ca asta. Parca mi se facuse dor.
Ziua a inceput cum nu se putea mai bine. M-am trezit pe la 7.30, cand colega de camera exclama: "Ui'ca ninge!". Raspunsul meu, evident, interiorizat, a fost "Baga-mi-as." "Baga-mi-as" nu neaparat pentru modul brutal in care am fost trezita (eu am rugat-o sa ma trezeasca, nu am ce comenta), dar mai ales pentru ca ningea. Cum? De ce? Nu pe bune, de ce?
Stiam ca azi aveam sa merg acasa, si m-am trezit. Se pare ca nu sunt in stare sa ma trezesc sa merg si pe la facultate din cand in cand, dar pentru a merge acasa, sunt in stare de orice.

Imi las capul pe perna, dar nu indraznesc sa zabovesc mai mult de cateva secunde, de teama sa nu adorm iar. Ma ridic... Ceva nu e bine. Parca mi-ar fi amortit spatele. Ma dau jos din pat. Ah, ce departe pare pardoseala! Ma doare spatele de mor. Incerc sa ma indrept- nicio sansa. Le dau "Neata" la fete, dupa care ma bag la dus. Oricat de calda as fi dat-o, apa tot rece venea.
Ma priveam in oglinda din baie, si am resimtit oboseala trezirii la ora 6, pe-a 12-a. Cand stateam, pe jumatate adormita, in fata oglinzii, tencuindu-mi temeinic fata. Doar ca, in loc sa fiu in comfortul casei mele, ma aflam intr-o baie jegoasa, folosita de 7 persoane, in fata unei oglinzi manjite. Si-mi era atat de somn. Nu m-am mai trezit de mult la ora asta...
La vreo cateva minute dupa dus, imi dau seama cat de teribil de sete mi-era. Nu pot cobora cu parul ud. Gatul mi-era uscat, spatele ma durea pana la moarte si-napoi, si ma ia si greata. Ma tarai inapoi in pat. Mai nou trebuie sa depun un efort extraordinar cand urc in pat. Respir greu, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete.
Cu greu, ma decid ca trebuie sa merg sa cumpar apa. Ma clatin pe picioare de parca as merge pe picioroange, si nici nu vad bine.

Observatie! Nu am consumat nimic aseara!

Mi-am pus eu o caciula in cap si gluga de la hanorac, dar sensibilitatea la frig e ridicata, si nu cred ca ii pasa cuiva daca purtam o caciula sau mai multe. Oricum, maine o sa stau in pat cu febra.

Trenul era la 11.20. Imi pregatesc eu un bagaj, imi pun si-o carte sa citesc pe tren, imi iau cheia de la camera, etc, si plec. Si uit doua lucruri esentiale. Da' nu ma intorc din drum, ca aduce ghinion, si eram oricum aproape de statie.
In statie, 30-ul. Nu am mai stat eu sa ma gandesc ce sa fac (asta nu e o noutate), si sar in el.
Am vazut cate ceva din "The Secret". Zice ca daca iti doresti ceva cu adevarat, si daca te concentrezi pe chestia aia heart&mind, se implineste. Eu mi-am dorit sa nu fie control. Si nu a fost. Ca trebuia sa se intample si ceva bun azi, altfel imi taiam venele.
Cobor la Regionala, trebuia sa trec pe la sor-mea inainte sa merg la gara. Era un viscol infernal si un frig teribil... Si eu in haina de piele, ca geaca abia am asteptat sa o las la tara, sa nu o mai vad. Ca ma gandeam ca vine primavara.

Defapt, eu sunt blonda, nu satena. Se zice ca nu conteaza cum esti, ci cum te simti in interior... Sau asa ceva. Ati prins ideea, per total.

Ma tarai si pana la shop, astept sa termine fata cu clientii, ma mai bucur si eu de 5 minute de caldura... Vine, vorbim, ma vede palida... Mai ca nu ma ia la suturi in mijlocul shopului pe motiv ca iar n-am grija de mine. Dupa aceasta conversatie, o iau din loc, o pornesc spre gara.
Sa iau troleul? Neah.. Sa iau taxi? Neah.. O iau pe jos, sa ma bucur de peisaj. Dupa ce o cotesc pe Horea, imi vine sa ma iau de cap. Dar mi-era lene sa ma intorc la Sora sa iau taxi. Cred ca aratam ca o alienata cu bagajul ala dupa mine, toata ninsa, cu zapada topita curgandu-mi de pe parul ud, pe fata.

Stau la semafor. Ma stropeste o masina. Ingan cateva injuraturi. Intr-un final, intrezaresc gara. Victorie! Imi iau biletul, ies la o tigara, ca stiam ca e devreme, ma intorc in sala (nu aia de asteptare, ca am auzit ca pute), ma uit la ceas. 10! "Baga-mi-as!"

Stau ce stau, vine unu' la mine sa ii dau bani. Putea a alcool. Ii zic ca n-am. De la chipul acela care cersea un strop de mila (in cazul nostru 1 leu sau mai mult), ma trezesc cu o privire rautacioasa, uracioasa si tipu' pleaca. Mi-a urat ceva de bine, dar n-am auzit, ca in casti imi urla Alexi Laiho.

Ma mai invart eu prin gara, si cu mare greu se face 11 fara 10. Ies la tigara, si-mi zic ca nu mai intru, cat de frig putea fi afara? Spatele deja ma termina psihic, mai ales ca am stat si in picioare. Imi termin tigara (mainile imi erau deja crapate de la frig), ma duc pe peron... Plin ochi de oameni. Ma gandesc ca ar fi mai bine sa imi schimb biletul de clasa a II-a, cu unul de-a I-a. Dar nu, ca Batman.

Apare intr-un tarziu si trenul. Bineinteles, ca in dreptul meu a oprit locomotiva, de ce oare ma asteptasem la altceva? Pana sa ajung eu la vagoane, sa urc in tren, toata lumea se impinge, toata lumea incearca sa urce.. Urc si eu intr-un final. Trenul, plin ochi. M-am plimbat peste tot. Era tren cu etaj. Nici macar un nenorocit de loc. Ajung intr-un final sa sed pe un calorifer langa geam, aproape de usa. Pe bancheta de langa, un nene. Duhnea a alcool. "Baga-mi-as".

La fiecare statie, erau deschise usile, de unii, de altii, de ambele parti ale trenului. Si erau de-alea late... Spatele meu urla de durere. Caloriferul incepea sa ma arda. Stateam foarte incomod. Ma gandesc ca as putea sa imi ridic si picioarele pe calorifer, macar as sta cat de cat mai bine. Chiar in momentul acela, cand uitasem cat de lin cirucula trenurile pe la noi, o zgaltaiala. De picat, n-am picat, dar m-am manifestat cat am stiut eu de frumos, astfel ca ceilalti au avut de ce rade minute bune.
Caloriferul ma ardea din ce in ce mai tare. Vad, pe partea cealalta, tot la un calorifer, unu' oarecare, care se tot foieste, ceva nu-i bine, parca-l arde prea tare. Ranjesc. Eu sunt incapatanta de felul meu, vorba aia: nici de-a dracului nu m-am miscat de acolo.
Si stau asa pana la Dej, unde se da jos mai multa lume. Gasesc loc liber... in spatele unuia care putea a transpiratie, dar macar stateam si eu ca tot omu'. Sau cel putin asta credeam. Eram tot langa usa, dar pe moment, nu mi-a pasat. Si vine controlorul, si deschide, si tranteste, si ma zguduie, si face curent.

In fine, trebuia sa schimb la Beclean, ca trenul respectiv o lua spre Bistrita. Treaba e ca stateam la geam, pe partea pe care nu erau garile, doar campiile.
Si merg eu ce merg, si ceva nu mi se pare in regula. Ajung prin ceva gara, stau, ma minunez, poate nu tin eu minte gara. Poate la urmatoarea o fi Becleanul. Vine controlorul a n-a oara, si-mi cere biletul. Se uita la mine, probabil si la culoarea parului meu, isi da seama ca e vopsit, si-mi zice ca am trecut de Beclean, dar nu de mult. "Baga-mi-as."
Cobor la urmatoarea statie.. o sun pe mama. Mama, ca orice mama, mai ca nu ma baga in origini.

Stau, ma mai invart prin gara, imi fumez ultima tigara, mai dardai putin, mai admir peisajul, cand, in sfarsit, vine cineva dupa mine.

Am ajuns acasa intreaga, cu durerea de spate, si cred ca m-a prins iar curentul, i-am cerut scuze mamei ca m-a facut asa blonda. Si-am binecuvantat ziua asta asa cum trebuie, cu injuraturile de rigoare, si cu o usa trantita (ca imi place mie sa trantesc usi).

LATER EDIT: vad ca imi tot pica netu'... dar serios, imi ajung toate astea pentru azi..

regards,
regina gafelor

3 mar. 2010

camera de camin



Am gandaci in camera de camin! Parca admina mi-a intuit fobia. In 301 nu sunt.
E incredibil cat de multi pot fi la un loc. Nu am vazut in viata mea atatea specii de gandaci adunate intr-un spatiu de doar cativa metri patrati. I-am gasit plutind in cana cu cola pe care o "uitasem" pe masa cu o seara inainte. Se catara peste tot, sunt peste tot- nici nu stiu ce misuna pe mine noaptea.
Am senzaia ca sunt mai sociabili si mai prietenosi decat mine. Problema e ca nimeni din camin nu vrea sa se imprieteneasca cu asemenea creaturi. Si totusi se incapataneaza sa ramana.
In weekend am fost acasa si tata mi-a pregatit o solutie intr-o sticla. A impachetat-o in doua randuri de sacose. Cica e tare toxica. Mi-a mai zis sa nu o confund la vreo betie cu ceva tarie, dar ma gandesc ca as putea sa o dau cuiva daca ma enerveaza tare, nu?
HaHa! Eu o sa am ultimul cuvant, taraturilor! Sper ca cei ce scapa vor spune si altora povestea otravii care i-a izbit de nicaieri si altora de rangul lor, si ca nu vor mai aparea pe aici.

Sa nu mai spun de paturile care stau sa se destrame. Stau in patul de deasupra; nu mai era loc jos. Si am rau de inaltime. Ametesc doar cand ma urc pe un scaun, ca sa nu mai spun prin ce trec cand vreau sa cobor. Pe langa asta, trebuie sa sar de pe scarita. Ca asa a fost proiectat patul- sa fii nevoit sa sari si sa-i terorizezi pe aia de la 2. Off topic: cei care le-au construit nu au fost prea destepti. Bai, nu doar fotomodele stau in camin, fotomodele al caror fund chiar incape prin stramtura aia de scara.
Ma dor picioarele de la atata sarit. Salteaua pute. E o adevarata proba de foc sa schimb lenjeria de pat.

PC-ul nu-mi merge. Trebuie sa ma milogesc de Afrim sa-mi lase cateva ore laptopul lui, laptop care nu are mult pana crapa, dar e mai bine decat nimic, asa ca nu ma plang. Nici macar nu am zis ca sta sa crape. Ti s-a parut doar ca ai citit asa ceva. Incerc sa vad partea plina a paharului.

Ah, apropo de apa... Baia. Ce loc misterios si numai bun de explorat.
Toaleta e curata, nu am de ce sa ma plang. Am fost surprinsa sa vad ca stralucea. Cand stai ca tot omul si-ti faci nevoile (initial am vrut sa formulez altfel, dar nu da bine), poti admira, pe peretele din fata ta, o minunatie de poster de vre-un metru de la Avon. Si e roz. Si portocaliu. Si albastru. Si face reclama la ceva geluri de dus. De parca de geluri de dus ar duce lipsa cabina respectiva. Un odorizant ar fi mai mult decat bine venit.

Ah! Si dusul... dus e un pic prea mult spus. E o teava din care curge apa. Ma mir ca nu m-am trezit cu mortaciuni pe mine. Una din colegele de camera mi-a zis ca as face bine sa intru cu slapii la dus. Ceea ce am si facut, dupa prima experienta traumatizanta a primului dus din camin.

Dar, per total, e ok... Inca incerc sa vad partea plina a paharului.

26 feb. 2010

good old times



Aseara m-am imbatat cu Flori... asa, de dragul vremurilor bune, ca nu ne-am mai vazut de secole. Acum stam in acelasi camin. ha ha!
Mi-am dat seama cat de dor imi era de perioada 2006-2007, anul nostru de glorie. Mi-am dat seama de ce tanjea sufletul meu dupa micul oras de provincie, de ce simteam cum un sentiment ciudat imi amortea tot corpul de cate ori mergeam acolo. Nu era emotia revederii liceului din care, vreme de 4 ani, am incercat necontenit sa evadez.
Sufletul meu tanjea defapt dupa atmosfera acelor vremuri, dupa grupul de prieteni, care, la anu' sper sa se reintregeasca. Imi e dor de cuib, imi e dor de seara in care ne-au ingramadit jandarmii intr-un beci, imi e dor de zilele cand ajungeam, inexplicabil, moarta de beata acasa.
Am ascultat punk-rock aseara. De mult nu m-am mai simtit atat de bine.
Pe-a 10-a a fost intr-adevar frumos- cel mai frumos. Aveam tot ce mi-as fi putut dori: prieteni buni, un suflet care ma iubea, probleme, buna dispozitie. Sufletul meu era pur, eram fericita.
Apoi a inceput decaderea, am pierdut multe, si eu am fost singura vinovata. Credeam ca Universul conlcura cu mine, ca eu si Dumnezeu suntem prieteni, ca nimic nu poate merge prost. Dar totul a mers prost. Din ce in ce mai prost. Unii imi cunosc toata povestea, unii o infima parte, dar nimeni nu imi poate impartasi frustrarea, umarul nimanui nu e suficient de bun pentru a putea plange pe el.
Sunt singura care ma poate ajuta, nimeni altcineva nu ma va scoate din starea asta de melancolie.
Mi-e dor de profa de franca, mi-e dor de cafeaua de dimineata, mi-e dor de Coc care ne eticheta drept esecuri educationale ale colegiului, mi-e dor de Bonnie, mi-e dor sa merg dimineata sa il trezesc pe Dani, mi-e dor de tot ce am pierdut atunci datorita nesabuintei.
Mi-e dor sa ma cert cu colegii, mi-e dor de toate diminetile cand ajungeam bine dispusa la scoala, dansand si cantand, imi e dor de colegii care se cruceau cand le povesteam cate ceva tipic mie. Mi-e dor de cine eram atunci. Mi-e dor de Sorina, mi-e dor de fetele din ultima banca, mi-e dor sa stau ingramadita cu unele in cabina din baie fumand, mi-e dor de "iona meee". Nu am mai facut demult o cheta.
Mi-e dor de certurile cu mama, am fost cu adevarat o pacoste.
Mi-e dor de iesirea noastra in verde, cand m-am imbatat, si ceilalti s-au vazut nevoiti sa ma care. Cand am pierdut trenu' de 5, si, moarta de beata, m-am asezat turceste langa linia ferata: "Eu nu ma misc de aici pana nu imi dati telefonul".


25 feb. 2010

what a girl wants





Timpul pare sa se incapataneze sa ma tina prizoniera in trecut. Ceata uitarii nu imi invaluie inima. Cu un sadism de neinchipuit, neinduratoarea soarta continua sa mi te scoata in cale la fiecare pas, cu fiecare gand, in fiecare rand.

Acest personaj teribil, "Prince Charming", nu exista decat in mintile bolnave ale oamenilor fara capatai, care au incercat sa materializeze in mintile copilelor naive, imaginea frenetica a unui barbat frumos- idealul oricarei fete de la tara, care ajunge, cativa ani mai tarziu, "muierea" unui argat betiv, care o bate, care nu vede in ochii ei sensibilitatea si gingasia unei femei care tanjeste dupa o imbratisare calda. Caci oricat de frumos ar fi fost candva acest barbat in mintea ei, femeia isi da seama ca nu ii poate oferi protectie, o conversatie placuta, sau caldura unui camin.
La naiba cu frumuseatea! Dar cum si-ar putea da seama de asta o minte neantrenata, in care a fost implementata doar dorinta de a gasi cel mai frumos mascul?

Dar situatiile difera. Chiar si atunci cand stii ce vrei, cand ti-ai facut o idee despre cum ar trebui sa arate Fat-Frumos, poti intr-o buna zi sa dai peste cineva care nu se potriveste nicicum imaginii din mintea ta. Dar iti dai seama ca te face fericita, si ca el e cel ce-ti poate oferi ce voiai. Asta e happy-end-ul tau.

Dar ce se intampla cand dezvolti o obsesie pentru idealul tau? Cand ti-ai cunoscut printul, dar lucrurile au mers prost? Ajungi sa ratacesti ca o naluca prin itele mintii tale. Nimic nu mai are sens. Nu mai esti atenta la cei din jur, nici macar nu observi sansa pe care o primesti, sansa de a o lua de la inceput. Pentru ca nu iti mai pasa.
Credeai ca ai fost totul pentru acea fiinta, dar nu a fost asa. Dar incerci sa te convingi ca ai fost macar ceva, nu un nimic. Stii ca nu ai fost un nimic.
Refuzi sa iti primesti finalul fericit alaturi de altcineva. Te incapatanezi sa bati pasul pe loc. Cauti un vinovat. Dai vina pe soarta nepasatoare, pe un Dumnezeu sadic, pe norocul tau neprielnic. Iei vina asupra ta. Plangi. Crezi ca iti poti cumpara fericirea, dar iti dai seama ca iti cumperi defapt un sentiment care inteteste durerea. Scrii- creezi un personaj care sa indure tot ce ai indurat tu, speri sa ii poti pasa durerea ta, sa nu mai fi nevoita sa induri tu, dar nu reusesti decat sa provoci durere unui prieten imaginar.
Astepti. Speri ca ceva sa se schimbe. Incerci sa schimbi ceva, dar de fiecare data primesti o palma. Decizi ca vrei sa pui capat durerii, dar nu poti. Exista un vinovat; exista mai multi. Odata cu trecerea timpului, te transformi intr-o epava. Realizezi ca povestile de iubire nu exista cu adevarat decat in romane. Ah, prin cate incercari au trecut si acele personaje pentru dreptul lor de a fi impreuna... Dar suferinta lor se termina 200 de pagini mai tarziu, cateva ore in care tin cititorul intr-un suspans teribil.
Daca cineva mi-ar citi povestea, ar imbatrini odata cu rasfoirea paginilor, iar eu, odata cu cititorul, caci imi pare ca cele 200 de pagini se tot inmultesc.

Va dau voie sa imi scrieti voi finalul, ucideti-mi personajul sau faceti-l fericit, dar haideti sa terminam odata cu povestea asta.

24 feb. 2010

cuiva special



De curand ai lasat o cearta absurda sa-ti distruga o prietenie importanta. Nu poti sa spui ca nu regreti.
Pierderea unui prieten drag e ceva iremediabil. Ajungem sa regretam, si oricat am vrea, nu mai putem schimba nimic. Mai ales cand niste maruntisuri au provocat ruptura. De asta trebuie sa invatam sa facem compromisuri, sa lasam sa treaca de la noi, daca avem certitudinea ca prietenia asta chiar merita.
E dureros sa pierzi increderea unui om care parea sa fie singurul pe care mai puteai conta, singurul care ti-ar fi raspuns la orice ora din zi si noapte, care ar fi ascultat toate problemele minore care te macinau, care te-ar fi tachinat in gluma, si care, la randul lui, iti impartasea din experienta sa de viata doar pentru a te putea ajuta sa iti alegi facultatea, prietenii. Dar pe care nu l-ai ascultat atunci cand a trebuit, desi constientizai gravitatea situatiei asupra careia iti atragea atentia. Ai vrut sa faci ceva in felul tau, iar el isi pierdea rabdarea.
Tu nu ii mai raspundeai la telefon si mesaje din diverse motive, iar el intelege ce se petrece. Poate stie ca tu nu vrei sa il pierzi, si te avertizeaza, dar intr-un mod brutal. Tu te enervezi. Intr-un moment de nebunie, decizi ca asta a fost tot.
Cand incepi sa regreti, e deja prea tarziu. Te gandesti ca e prea tarziu, si, poate din orgoliu, sau poate din cauza remuscarilor, decizi sa lasi lucrurile asa cum sunt. Un telefon ar putea genera mai multa vina, te gandesti ca el ti-ar putea arunca vorbe urate. Dar nu iti mai pasa daca micul vostru secret mai ramane sau nu un secret, ai vrea doar sa iesiti la o cafea, sa vorbiti, si la despartire sa fii fericita ca ai recastigat un prieten adevarat; un prieten caruia i-a pasat prea mult de tine, iar in tot timpul asta ai fost prea proasta sa ii multumesti. L-ai apreciat mai mult decat ar crede el, dar pentru ca nu ai fost in stare sa patrunzi in lumea lui, sa ajungi la el , nu ai fost capabila sa iti exprimi cu adevarat admiratia.
Poate crede ca l-ai folosit, poate crede ca l-ai desconsiderat, pe cand tu nu puteai decat sa il asculti fascinata, si singurul feedback era zambetul tau umil, care te facea sa pari defapt proasta.
I-ai spus asta. Te-a luat peste picior, dar nu te-ai suparat. Ce altceva putea sa faca? Dar dupa reactia asta, ti-a vorbit atat de frumos, ti-a ridicat moralul, te-a facut sa te simti mai bine in legatura cu tine, si tu ai crezut, pentru ca ai vrut sa crezi. Stii ca el avea incredere in tine, credea ca poti face ceva cu viata ta, si cu fiecare cuvant al sau, tu prindeai din ce in ce mai mult curaj, si erai hotarata sa faci ceva.
Dar nu ai facut nimic. Regreti, ai vrea sa ii dai un telefon, dar ceva te opreste...

21 feb. 2010

for my pain





Imi place mult piesa. De cate ori o ascult, gandul imi zboara departe (ce cliseu), in cautarea unui sentiment de siguranta. Si imi plac Lita si Ozzy. A iesit intr-adevar o piesa frumoasa si profunda. Si pentru ca iubirea e singurul lucru constant din univers*, sunt sigura ca vei asculta cantecul cu ochii umeziti de fiecare data.
Pun pariu ca sufletul tau tanjeste acum dupa o clipa de bucurie, sau la o imbratisare. Vei regreta oricum gandul acesta, dar macar traieste senzatia iluzorie din plin.

(mersi, alex)

* Alice Hoffmann, in "Regina de gheata"

Nu e drept!




Tu ce ai face azi daca ai sti ca maine mori sigur? Ai vrea sa calatoresti intr-un loc exotic, un loc in care nu ti-ai permite vreodata sa mergi, ai alege placerile trupesti, sau ai alege sa simti o multumire sufleteasca, fie ea si una care ar insemna ranirea cuiva (fizic sau moral ), cineva apropiat sufletului tau? Imagineaza-ti ca totul e posibil, pentru ca e ultima ta zi, iti indeplinesti practic ultima dorinta.

Cand e sa murim, pe patul de moarte, nu regretam faptul ca nu suntem vesnic tineri, ci faptul ca, de-a lungul vietii, ne-am restrictionat dorinta arzatoare de a face altora rau pentru satisfactia seaca a linistii noastre.

Iar sufletul nostru ramane nerazbunat. Fantoma idilicului nostru ajunge sa bantuie lumea goala la nesfarsit, cautandu-si dreptatea intruchipata in lovitura de teatru data cuiva.

Iar dreptatea nu se imparte tuturor, ci numai unora. Unii nu avem dreptul la dreptate. E o nedreptate, stiu, dar daca fiecare ne-am primi dreptatea, ce sens ar mai avea viata crunta pe care o traim doar pentru a primi o infima parte din tot ce ni se cuvine?

Nu putem folosi niciun substituent soartei ce ne asteapta. Unii doar isi pun zambitori intrebarea pe care am pus-o eu, imaginandu-si milioane de euro pe care le-ar cheltui, satisfactia oglindinu-se doar in ochii lor nepasatori, sufletul ramanand nemangaiat. Dar sunt atatea inimi care, incepand cu aceasta clipa, isi vor mai pulsa sangele cald pentru ultimele 24 de ore. Cel mai trist e ca unii stiu ca vor pieri, primindu-si nu cu mult timp in urma diagnosticul crunt. Acesti oameni nu zambesc imaginandu-se lafaiti in toate acele milioane, caci daca le-ar avea, cu siguranta si-ar schimba soarta. Acesti oameni sunt indurerati atat de propria suferinta, dar mai ales de lacrimile care vor curge in urma lor din ochii celor dragi, oameni pe care nu ii vor mai revedea vreodata.

Prea putini sunt cei care nu ar vrea sa raneasca pe cineva, in a caror ultima rugaciune il implora pe Dumnezeu sa vegheze aspura celor dragi, sa le arda sufletul plin de remuscari in Iad, daca asta inseamna ca altcineva sa primeasca rezervarea lor din Rai. Doar pentru ca iubesc. Si chiar daca nu au avut parte de multe impliniri, si chiar daca au fost dezamagiti de cei pe care-i iubeau, nepasarea nu si-a facut loc in inima lor. Ei iubesc si iarta orice.

Tu ai avea puterea de a ierta cea mai crunta greseala care iti vine in minte acum?