21 iul. 2010

de unde pana unde?

Suntem cu toţii nişte complexaţi; şi încercăm să ne rezolvăm problemele în cel mai brutal mod cu putinţă- dând vina pe alţii pentru problemele care ne frământă. Păi şi? Nu e oare mai simplu să fii victima unei persoane practic inexistente? Ne expunem rănile pentru ca alţii să ne plângă de milă, dar nu le bandajăm.
Adorăm sentimentul de satisfacţie pe care ni-l conferă masochismul. De ce? Poate atât ne-a mai rămas. Violenţa urbană acaparează mintea suferindului de luciditate, şi-o zgârie, şi-o sfâşie, şi-o distruge.
De ce nu ne mai domină setea de cunoaştere? Setea de a afla ceva util, de a găsi o arteră vie în corpul nostru devorat de exterior?
Cu siguranţă că mai există ceva frumos dincolo de întunericul ce se aşterne, dar oare mai cred în acel frumos?
Da, cu siguranţă. Cum de? E simplu. Eu m-am lăsat purtată de visare în tot acest timp, pe când alţii au stat şi-au privit cum tentaculele terorii îi prindeau într-o strânsoare puternică. Am fost şi eu propriul meu călău, dar mă consideram o biată victimă. Da, am fost o victimă! Victima imaginaţiei mele. Diferenţa dintre mine şi alţii? Pe mine m-a rănit o iluzie, pe alţii adevărul.
Cel puţin, asta cred momentan...