28 mar. 2010

Bow to the King...




... of Improvisations!

Individul care improvizeaza versuri (cica din greu lucrate- 3 piese in 5 minute), copii, moda, inclusiv stilul de muzica.

NOTA: stiu am promis la postarea despre minunatul Mircea Badea ca nu mai comentez viata celebritatilor, dar exceptia e mama incalcarii regulilor.

Daca cineva avea dubii in privinta existentei extraterstrilor, imi pare sincer rau, nu am vreme de demonstrat teorii. Cert e ca, intr-o seara plictisitoare, cateva creaturi verzi au incrucisat (macar cativa dintre voi trebuie sa stie ce floare imputita e asta, restul, dream of roses scent)



si



Rezultatul?







OK, va rog sa nu mai zbierati. Trebuia sa va avertizez, my bad. Scuze.

Sarim peste anii in care "cercetatorii" nu s-au mai ocupat de creatura, trec direct la momentul marcant- apogeul alienarii.



Avem asa: un costum nereusit de Halloween, adica o imbinare de mai multe... imbinari. Regele voia sa demonstreze ca ii place cate putin din orice. Sunt sigura ca a vrut ceva in stil Lordi, insa s-a temut ca nu va fi recunoscut de pitzipoance. Stiu eu sigur.
Mai avem un mod cel putin ciudat de exprimare care include, dar nu e limitat la niste interjectii pe care sunt tare curioasa de unde le-a scos, brutalizarea unui mar si a unei masute, si niste gesturi care pe mine m-au dat gata.

Ca PRO TV-ul nu mai valoreaza treizeci de bani o stiu deja multi, insa nu si cei din interior. Dar consider aceasta intamplare un abuz si-o blasfemie. Niste producatori cu doua clase mai putin ca trenul (la PRO TV orice se poate) promoveaza nu doar lipsa de cultura (hail to those who still go to school), ci si dezinformarea publicului (cei ce cunosc adevarata virtute a adevaratei muzici, raman de neclintit, insa ceilalti...), castigand o avere.

Revenim la maimutele noastre.

Acest mascul feroce nu declara nimic cu privire la muzica rock, sau macar, ceva legat de stilul/stilurile pe care presupusa lui costumatie o/le imita.
Da, am auzit si eu comentariul cu privire la Voltaj, insa ma abtin de la orice observatie.

Dupa aproape 10 minute de confuzie in mintea unor telespectatori ("Sa plang sau sa rad?"), unicul si inegalabilul ne improvizeaza si un cover...
WARNING: lock your doors, lock you windows, this is the Boogie Man!



Toata tarasenia asta nu am vazut-o in direct, ci pe you tube, dupa ce am primit un link. Mai bine asa, pentru ca nu am fost nevoita sa-mi oblig stomacul sa indure pana la pauza publicitara greata ce ma dadea peste cap.

Unele popoare au exemple extraordinare de relatie tata-fiica (Ozzy si Kelly). Ghiciti ce! Noi ii avem pe Nicolae si pe Nicoleta. Halal cultura avem, halal neam suntem!



THE END, poti merge sa iei o gura de aer.

27 mar. 2010

lately...



... am avut parte de niste evenimente memorabile!
Zilele astea am iesit la film cu un pampalau; un pamapalau care nu e in stare sa aleaga niste locuri fara a consulta horoscopul, care ajunge la mall dupa ce am ajuns eu, care a ales un film pe care l-am vazut deja, si care, in ciuda celor mentionate pe bilete, ma pune sa stau in scaunul gresit. Dar e ok, "Alice in Wonderland" e un film bun.

Am facut o plimbare de cateva ore cu Afrim. Am inceput cu a inconjura lacul de la Iulius, de unde am luat-o spre Eroilor, pe unde ne-am invartit putin, dupa care am ajuns franti inapoi la camin.

Am avut o altercatie un un oarecare individ X, altercatie in urma careia m-am ales cu o vanataie draguta. Nu doare foarte tare. Mamei i-am spus ca am cazut din pat (eh, copiii din ziua de azi).

Apropo de mame, am vopsit-o pe a mea roscata. Avea nevoie de schimbarea asta, iar eu am profitat de increderea ei. Ah, ar fi trebuit sa vedeti ce urat a facut cand a vazut cat de deschisa era nuanta... Dar se va obisnui ea, si intr-o zi imi va multumi cu siguranta.

Am facut-o si pe asta- am alunecat la dus. Le datorez alor mei o perdea de dus. Nu s-a inventat oare o gresie mai putin dura? Pentru cei impiedicati, ca mine... Ceva de cauciuc, sau stiu eu. Las' ca ma fac eu mare si fac o revolutie. O sa dau o lege ca toata lumea sa isi puna gresie pufoasa in baie, sau cel putin, cunoscutii mei (pentru binele meu desigur).


THE END

25 mar. 2010

the old stuff





Nu foarte "old", si totusi old. Pentru ca e parte dintr-o mai veche perioada, pentru ca si-a lasat amprenta asupra mea, si pentru ca imi place.
Nu are niciun sens sa ma lamentez iar cu privire la trecut.

Pentru ca aici trag linie. Tot ce a fost nu va mai fi. Am inteles tarziu, si a fost nevoie ca cineva sa ma ajute, am avut nevoie de explicatii, si de mult, mult timp.
Desi mi-am invatat lectia, o sa fiu iar certata, dar acum e ok.

Am invatat ca adevaratii prieteni nu se asaza pret de doua minute langa tine, cand iti e mai greu, pentru a-ti spune "Lasa, o sa fie bine. Toate se vor rezolva de la sine", te mangaie pe umar dupa care pleaca. E drept, unele situatii ii depasesc pe prietenii acestia, dar intotdeauna am considerat ca daca nu ii poti fi alaturi unui om asa cum are nevoie, lasa-l sa putrezeasca in durerea lui.
O singura vorba nu e suficienta nicicand. Cei care afirma ca "Gestul conteaza" sunt cei care nu sunt in stare sa arate mai multa bunatate celor de langa ei. Adevaratii prieteni iti ies in cale cand te astepti mai putin, si chiar cand ai mai mare nevoie de ei. Caci prietenul la nevoie se cunoaste. Prietenii adevarati nu asteapta nimic in schimbul sustinerii lor. Prietenii adevarati te cearta si te dau cu capul de pereti doar din dorinta de a te trezi la realitate.

Crezi ca nu mai ai nimic pe lumea asta? Mai gandeste-te. Exista un substituent pentru orice. Cea mai apriga dorinta va trece pe un plan secund, lasand loc unui obiectiv, pe cat de frumos, pe atat de realizabil.

Credeam ca stiu care imi sunt prioritatile, insa, incetul cu incetul, totul a fost cufundat in ceata. Dar azi am deschis iar ochii. Lumina nu m-a orbit. Din contra. Era intuneric; intunericul din mintea mea. Prea mult timp am stat in bezna, contempland un ideal, e timpul pentru o schimbare. Cineva sa aprinda lumina!

Din colectia "Am nevoie..." enumar in continuare: Am nevoie ca cineva sa imi reaminteasca necontenit cine sunt si care e scopul meu, am nevoie ca cineva sa ma mentina pe linia de plutire, si am nevoie sa multumesc cuiva.

15 mar. 2010

o lume minunata



Nimeni nu da doi lei pe intentiile tale bune. Orice gest e interpretat gresit, orice vorba e considerata insult, orice fapta nu e nimic altceva decat un cutit infipt in inima.
Prietenii sunt relativi. Te abandoneaza cand te astepti mai putin; Poate nu stii sa iti alegi prietenii. Certurile cu familia sunt, in sinea lor, prostesti, dar isi lasa amprenta murdara pe iubirea pentru ei. Oamenii te injura pe troleu fara motiv anume. Iar tu taci; Nu stii de ce, dar taci. Si acumulezi in tine atata negativism, incat pana si o floare ti se pare un gunoi.
Mi-e dor de copilarie, de singurul om care imi iubea zambetul. In mai se vor implini 16 ani de atunci.
Inca incerc sa pretuiesc ce am, pentru ca nu vreau sa ma cufund in tacere deplina, dar imi vine greu deja sa ingramadesc atatea sentimente urate in mine, sa intorc si celalalt obraz la nesfarsit, sa accept ceea ce se intampla cu adevarat in jurul meu, decazand din ce in ce mai mult.
Visele devin un drog de care am din ce in ce mai multa nevoie. Nu am nevoie de nimic mai mult. Doar de vise.
Ma intorc la Dumnezeu de fiecare data, cu coada intre picioare. Credeam ca ma ignora, dar mi-am dat seama ca nu are timp sa se ocupe de mine atat cat as avea nevoie. Incerc sa am rabdare pana isi aminteste iar de mine. Probabil voi fi sarit deja in prapastie cand isi va da seama ca a uitat sa faca ceva.
Depind de altii. Nu pot face nimic de una singura. De asta am nevoie de oameni. Eu sunt neputincioasa de una singura. Am nevoie ca cineva sa-mi schimbe becul, am nevoie ca cineva sa ma ajute cu bagajele, am nevoie ca cineva sa traga de mine sa fac curatenie, si-am nevoie ca cineva sa ma imbratiseze din cand in cand.
Vreau sa cred ca mai exista iubire, ca mai exista bucurie, ca mai exista virtute.
Ca lumea cunoaste si alte notiuni inafara de brutalitate, cruzime, teroare, si laba.
Poate va veni candva ziua cand voi decide sa spun ce vreau sa spun de atata vreme, dar demonii mei nu sunt inca pregatiti sa plece.
Mama imi spune mereu: "fiecare lucru la vremea lui". Asa ca am tot asteptat. Si voi mai astepta mult, pana cand planetele se vor alinia in asa fel incat sa am si eu parte de o zi favorabila. Dar cred ca asta se intampla o data la cativa ani. Ultima zi minunata a fost prin 2007, aprilie, sau poate iunie... Da, 2007 a fost un an reusit.

14 mar. 2010

incotro?

Timpul nu imi da niciun ragaz, nu imi acorda privilegiul de a medita mai bine la dorintele mele- constientizez doar ca, in toata nebunia mea de a aduna cat mai multe vise, refuz sa accept realitatea. Asa ca visez, pentru ca visele ma fac fericita.

Ador sentimentul acesta dureros. Nimic nu e mai reconfortant pentru sufletul omului decat detaliul care il diferentiaza de ceilalti.
Desi incerc sa ma multumesc cu mai putin, imi doresc din ce in ce mai mult sa ating absolutul. Apogeul alienarii mele...
Mi-as dori sa fiu iar copil, sa ma nasc abia acum, sa nu fiu nevoita sa-mi petrec fiecare zi in acelasi nenorocit vis pierdut.
Oricat de putreda ar fi o inima aruncata la gunoi, atata timp cat mai pulseaza stangace de dragul unor vremuri mai bune, speranta nu moare- inima nu isi pierde esenta.

10 mar. 2010

no life





Am citit si eu blogu' lu' Mircea Badea ca mi-a starnit cineva curiozitatea. Emisiunea nu i-o urmaresc, mi se pare ca se maimutareste prea mult pentru a face audienta.
OK, e un tip destept, dar (citez un prieten) "intrece limita bunului simt." Care o fi limita aia, imi e putin greu sa imi dau seama, la cate permite societatea de azi...
Nu mi-a placut niciodata tipu'. Nu are niciun sens sa il judec, sa il condamn pentru mentalitatea lui de tomberon uman, nu am dreptul. Dar am dreptul sa fiu indignata, cand vad cum eticheteaza oamenii- si unii dintre ei sunt fani infocati.
Are intr-adevar o mare putere de convingere, e vazut ca un Moise de catre tantalaii care il venereaza, un deschizator de drumuri. Mi se rupe sufletul cand vad cat de usor de manipulat sunt romanii de catre un om care nu stie decat sa dea "sentinte" usturatoare oamenilor de mare caracter, gen Huidu.
Badea e un tatalau de mare clasa!
Comparand, la o prima vedere, blogul lui Badea cu al lui Huidu, diferenta de mentalitate se vede de la inceput. Badea are o poza cu el langa masina sa, ca un cocalar de turma, pe cand Huidu are o poza, pe cat de comuna, pe atat de expresiva. Cat despre continutul fiecarui blog, ramane la aprecierea fiecaruia. Dar e nevoie de o parere obiectiva, pentru a putea nota calitatea postarilor. Ghiciti cui dau eu un punct (e o parere subiectiva!).
Nu e razboiul meu, si nu ma voi mai complica sa comentez "balbutele" oamenilor publici (depun un mare efort, mi-am dat seama ca ar mai fi cateva nume pe lista). Dar Badea ar trebui sa isi vada de penele lui, de propriile "hibe", de propriul imperiu care se va darama intr-o buna zi daca o tine tot asa.

8 mar. 2010

amintiri reciclabile



"Prietenia este, in primul rand, pacea reciproca si zborul spiritului pe deasupra amanuntelor vulgare. – Antoine de Saint-Exupery"


M-am atasat de tine mai mult decat ar fi trebuit. Am vazut in tine un prieten loial, care speram sa-mi fie aproape nu doar la bine, ci si la greu. M-am inselat si in privinta ta...

Nu-mi doream decat sa ne fie bine, speram asta cu toata fiinta mea, si am ignorat vocea pitigaiata din capul meu care incerca sa ma avertizeze.
La nici doua luni, lucrurile au luat o intorsatura ciudata, dar oarecum predictibila. Am vrut sa incheiem capitoul acesta intr-un mod cat mai amiabil.

Uneori, omul ajunge la capatul rabdarilor cand nu intelege aroganta nestavilita a celui cu care imparte o chirie. Dar noi nu am mai vorbit despre asta, cum nu am mai vorbit despre nimic altceva. Nu am mai ajuns sa ne confruntam, sa analizam, sa pasam vina intr-un mod mai putin brutal. Ai ales intermediari, adica zvonurile. Ai uitat oare tot ce a fost? Ai uitat cine te tinea in brate cand iti era mai greu, si cine facea tot ce ii statea in putinta sa iti stearga lacrimile?

Era o vreme cand nu puteam plange. Cel putin, nu puteam plange cu tine, sau pentru tine. Unele evenimente si unele persoane nu merita lacrimi, si sunt unele persoane pentru care as putea plange necontenit fara ca lacrimile sa-mi sece. Sufletul meu o stia mai bine! Sufletul meu te cunostea mai bine, stia ce zace in tine, pe cand mintea... ah, mintea!

As putea face atatea pentru a razbuna crizele de nervi a caror cauza erai tu, dar nu ma voi manji si mai mult din cauza ta.

Dar te consideri oare fara de pacat, daca ai aruncat prima piatra?

Sa scormonesc in amintirea ultimelor luni chipul tau subred e ca si cand m-as umili cautand prin tomberoane. Si-ti voi ingropa amintirea putreda in negura uitarii.
Caci sufletul tau e devorat de viermi si miros de mirodenii cumparate la gram.

6 mar. 2010

cat e ceasul?



Imi zicea Adi sa imi setez ora pe blog. Si am vrut sa o setez. Dar intre timp m-am razgandit.
Viata mea e un haos total, asa ca de ce nu ar fi si ora de pe blog un fapt care sa te faca sa iti casti ochii? Acum e unshpe'.
Zi dupa zi, ora dupa ora, imi dau seama ca timpul e ceva mult prea relativ. Ce importanta are daca acum e 11 seara, 6 martie 2010, si o zi ingrozitor de friguroasa, daca in mintea mea e 11 dimineata, intr-o zi de iunie 2007, o zi senina, o zi minunata?

Imi vine in minte reclama de la "Frutti Fresh":

"(...) porti tatuat pe obraz primul sarut, (...), ai cati ani vrei tu sa ai, esti ce vrei tu sa fii"

Incerc sa scap de realitate de luni de zile, mai mult ca acum cativa ani, si nu reusesc sa imi gasesc un loc al meu, un loc unde sa plutesc deasupra tuturor, undeva unde sa fiu lasata sa visez si sa meditez fara a fi tulburata.
Acum mi-am gasit refugiul, insula mea pustie, resemnarea mea. Aici, in spatiul acesta virtual, sunt libera sa cred ca e in continuare 2007, ca nimic nu s-a schimbat, pot sa ma mint singura, pot sa innebunesc si nimeni nu are dreptul sa ma tulbure din nebunia asta. Pentru ca asta e insula mea, aceasta e condamnarea mea, marea mea deceptie, acum sunt propriul meu calau.

Si e 2007, si pe cer soarele imi zambeste, si eu sunt fericita.

5 mar. 2010

bad day



N-am mai avut de mult o zi ca asta. Parca mi se facuse dor.
Ziua a inceput cum nu se putea mai bine. M-am trezit pe la 7.30, cand colega de camera exclama: "Ui'ca ninge!". Raspunsul meu, evident, interiorizat, a fost "Baga-mi-as." "Baga-mi-as" nu neaparat pentru modul brutal in care am fost trezita (eu am rugat-o sa ma trezeasca, nu am ce comenta), dar mai ales pentru ca ningea. Cum? De ce? Nu pe bune, de ce?
Stiam ca azi aveam sa merg acasa, si m-am trezit. Se pare ca nu sunt in stare sa ma trezesc sa merg si pe la facultate din cand in cand, dar pentru a merge acasa, sunt in stare de orice.

Imi las capul pe perna, dar nu indraznesc sa zabovesc mai mult de cateva secunde, de teama sa nu adorm iar. Ma ridic... Ceva nu e bine. Parca mi-ar fi amortit spatele. Ma dau jos din pat. Ah, ce departe pare pardoseala! Ma doare spatele de mor. Incerc sa ma indrept- nicio sansa. Le dau "Neata" la fete, dupa care ma bag la dus. Oricat de calda as fi dat-o, apa tot rece venea.
Ma priveam in oglinda din baie, si am resimtit oboseala trezirii la ora 6, pe-a 12-a. Cand stateam, pe jumatate adormita, in fata oglinzii, tencuindu-mi temeinic fata. Doar ca, in loc sa fiu in comfortul casei mele, ma aflam intr-o baie jegoasa, folosita de 7 persoane, in fata unei oglinzi manjite. Si-mi era atat de somn. Nu m-am mai trezit de mult la ora asta...
La vreo cateva minute dupa dus, imi dau seama cat de teribil de sete mi-era. Nu pot cobora cu parul ud. Gatul mi-era uscat, spatele ma durea pana la moarte si-napoi, si ma ia si greata. Ma tarai inapoi in pat. Mai nou trebuie sa depun un efort extraordinar cand urc in pat. Respir greu, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete.
Cu greu, ma decid ca trebuie sa merg sa cumpar apa. Ma clatin pe picioare de parca as merge pe picioroange, si nici nu vad bine.

Observatie! Nu am consumat nimic aseara!

Mi-am pus eu o caciula in cap si gluga de la hanorac, dar sensibilitatea la frig e ridicata, si nu cred ca ii pasa cuiva daca purtam o caciula sau mai multe. Oricum, maine o sa stau in pat cu febra.

Trenul era la 11.20. Imi pregatesc eu un bagaj, imi pun si-o carte sa citesc pe tren, imi iau cheia de la camera, etc, si plec. Si uit doua lucruri esentiale. Da' nu ma intorc din drum, ca aduce ghinion, si eram oricum aproape de statie.
In statie, 30-ul. Nu am mai stat eu sa ma gandesc ce sa fac (asta nu e o noutate), si sar in el.
Am vazut cate ceva din "The Secret". Zice ca daca iti doresti ceva cu adevarat, si daca te concentrezi pe chestia aia heart&mind, se implineste. Eu mi-am dorit sa nu fie control. Si nu a fost. Ca trebuia sa se intample si ceva bun azi, altfel imi taiam venele.
Cobor la Regionala, trebuia sa trec pe la sor-mea inainte sa merg la gara. Era un viscol infernal si un frig teribil... Si eu in haina de piele, ca geaca abia am asteptat sa o las la tara, sa nu o mai vad. Ca ma gandeam ca vine primavara.

Defapt, eu sunt blonda, nu satena. Se zice ca nu conteaza cum esti, ci cum te simti in interior... Sau asa ceva. Ati prins ideea, per total.

Ma tarai si pana la shop, astept sa termine fata cu clientii, ma mai bucur si eu de 5 minute de caldura... Vine, vorbim, ma vede palida... Mai ca nu ma ia la suturi in mijlocul shopului pe motiv ca iar n-am grija de mine. Dupa aceasta conversatie, o iau din loc, o pornesc spre gara.
Sa iau troleul? Neah.. Sa iau taxi? Neah.. O iau pe jos, sa ma bucur de peisaj. Dupa ce o cotesc pe Horea, imi vine sa ma iau de cap. Dar mi-era lene sa ma intorc la Sora sa iau taxi. Cred ca aratam ca o alienata cu bagajul ala dupa mine, toata ninsa, cu zapada topita curgandu-mi de pe parul ud, pe fata.

Stau la semafor. Ma stropeste o masina. Ingan cateva injuraturi. Intr-un final, intrezaresc gara. Victorie! Imi iau biletul, ies la o tigara, ca stiam ca e devreme, ma intorc in sala (nu aia de asteptare, ca am auzit ca pute), ma uit la ceas. 10! "Baga-mi-as!"

Stau ce stau, vine unu' la mine sa ii dau bani. Putea a alcool. Ii zic ca n-am. De la chipul acela care cersea un strop de mila (in cazul nostru 1 leu sau mai mult), ma trezesc cu o privire rautacioasa, uracioasa si tipu' pleaca. Mi-a urat ceva de bine, dar n-am auzit, ca in casti imi urla Alexi Laiho.

Ma mai invart eu prin gara, si cu mare greu se face 11 fara 10. Ies la tigara, si-mi zic ca nu mai intru, cat de frig putea fi afara? Spatele deja ma termina psihic, mai ales ca am stat si in picioare. Imi termin tigara (mainile imi erau deja crapate de la frig), ma duc pe peron... Plin ochi de oameni. Ma gandesc ca ar fi mai bine sa imi schimb biletul de clasa a II-a, cu unul de-a I-a. Dar nu, ca Batman.

Apare intr-un tarziu si trenul. Bineinteles, ca in dreptul meu a oprit locomotiva, de ce oare ma asteptasem la altceva? Pana sa ajung eu la vagoane, sa urc in tren, toata lumea se impinge, toata lumea incearca sa urce.. Urc si eu intr-un final. Trenul, plin ochi. M-am plimbat peste tot. Era tren cu etaj. Nici macar un nenorocit de loc. Ajung intr-un final sa sed pe un calorifer langa geam, aproape de usa. Pe bancheta de langa, un nene. Duhnea a alcool. "Baga-mi-as".

La fiecare statie, erau deschise usile, de unii, de altii, de ambele parti ale trenului. Si erau de-alea late... Spatele meu urla de durere. Caloriferul incepea sa ma arda. Stateam foarte incomod. Ma gandesc ca as putea sa imi ridic si picioarele pe calorifer, macar as sta cat de cat mai bine. Chiar in momentul acela, cand uitasem cat de lin cirucula trenurile pe la noi, o zgaltaiala. De picat, n-am picat, dar m-am manifestat cat am stiut eu de frumos, astfel ca ceilalti au avut de ce rade minute bune.
Caloriferul ma ardea din ce in ce mai tare. Vad, pe partea cealalta, tot la un calorifer, unu' oarecare, care se tot foieste, ceva nu-i bine, parca-l arde prea tare. Ranjesc. Eu sunt incapatanta de felul meu, vorba aia: nici de-a dracului nu m-am miscat de acolo.
Si stau asa pana la Dej, unde se da jos mai multa lume. Gasesc loc liber... in spatele unuia care putea a transpiratie, dar macar stateam si eu ca tot omu'. Sau cel putin asta credeam. Eram tot langa usa, dar pe moment, nu mi-a pasat. Si vine controlorul, si deschide, si tranteste, si ma zguduie, si face curent.

In fine, trebuia sa schimb la Beclean, ca trenul respectiv o lua spre Bistrita. Treaba e ca stateam la geam, pe partea pe care nu erau garile, doar campiile.
Si merg eu ce merg, si ceva nu mi se pare in regula. Ajung prin ceva gara, stau, ma minunez, poate nu tin eu minte gara. Poate la urmatoarea o fi Becleanul. Vine controlorul a n-a oara, si-mi cere biletul. Se uita la mine, probabil si la culoarea parului meu, isi da seama ca e vopsit, si-mi zice ca am trecut de Beclean, dar nu de mult. "Baga-mi-as."
Cobor la urmatoarea statie.. o sun pe mama. Mama, ca orice mama, mai ca nu ma baga in origini.

Stau, ma mai invart prin gara, imi fumez ultima tigara, mai dardai putin, mai admir peisajul, cand, in sfarsit, vine cineva dupa mine.

Am ajuns acasa intreaga, cu durerea de spate, si cred ca m-a prins iar curentul, i-am cerut scuze mamei ca m-a facut asa blonda. Si-am binecuvantat ziua asta asa cum trebuie, cu injuraturile de rigoare, si cu o usa trantita (ca imi place mie sa trantesc usi).

LATER EDIT: vad ca imi tot pica netu'... dar serios, imi ajung toate astea pentru azi..

regards,
regina gafelor

3 mar. 2010

camera de camin



Am gandaci in camera de camin! Parca admina mi-a intuit fobia. In 301 nu sunt.
E incredibil cat de multi pot fi la un loc. Nu am vazut in viata mea atatea specii de gandaci adunate intr-un spatiu de doar cativa metri patrati. I-am gasit plutind in cana cu cola pe care o "uitasem" pe masa cu o seara inainte. Se catara peste tot, sunt peste tot- nici nu stiu ce misuna pe mine noaptea.
Am senzaia ca sunt mai sociabili si mai prietenosi decat mine. Problema e ca nimeni din camin nu vrea sa se imprieteneasca cu asemenea creaturi. Si totusi se incapataneaza sa ramana.
In weekend am fost acasa si tata mi-a pregatit o solutie intr-o sticla. A impachetat-o in doua randuri de sacose. Cica e tare toxica. Mi-a mai zis sa nu o confund la vreo betie cu ceva tarie, dar ma gandesc ca as putea sa o dau cuiva daca ma enerveaza tare, nu?
HaHa! Eu o sa am ultimul cuvant, taraturilor! Sper ca cei ce scapa vor spune si altora povestea otravii care i-a izbit de nicaieri si altora de rangul lor, si ca nu vor mai aparea pe aici.

Sa nu mai spun de paturile care stau sa se destrame. Stau in patul de deasupra; nu mai era loc jos. Si am rau de inaltime. Ametesc doar cand ma urc pe un scaun, ca sa nu mai spun prin ce trec cand vreau sa cobor. Pe langa asta, trebuie sa sar de pe scarita. Ca asa a fost proiectat patul- sa fii nevoit sa sari si sa-i terorizezi pe aia de la 2. Off topic: cei care le-au construit nu au fost prea destepti. Bai, nu doar fotomodele stau in camin, fotomodele al caror fund chiar incape prin stramtura aia de scara.
Ma dor picioarele de la atata sarit. Salteaua pute. E o adevarata proba de foc sa schimb lenjeria de pat.

PC-ul nu-mi merge. Trebuie sa ma milogesc de Afrim sa-mi lase cateva ore laptopul lui, laptop care nu are mult pana crapa, dar e mai bine decat nimic, asa ca nu ma plang. Nici macar nu am zis ca sta sa crape. Ti s-a parut doar ca ai citit asa ceva. Incerc sa vad partea plina a paharului.

Ah, apropo de apa... Baia. Ce loc misterios si numai bun de explorat.
Toaleta e curata, nu am de ce sa ma plang. Am fost surprinsa sa vad ca stralucea. Cand stai ca tot omul si-ti faci nevoile (initial am vrut sa formulez altfel, dar nu da bine), poti admira, pe peretele din fata ta, o minunatie de poster de vre-un metru de la Avon. Si e roz. Si portocaliu. Si albastru. Si face reclama la ceva geluri de dus. De parca de geluri de dus ar duce lipsa cabina respectiva. Un odorizant ar fi mai mult decat bine venit.

Ah! Si dusul... dus e un pic prea mult spus. E o teava din care curge apa. Ma mir ca nu m-am trezit cu mortaciuni pe mine. Una din colegele de camera mi-a zis ca as face bine sa intru cu slapii la dus. Ceea ce am si facut, dupa prima experienta traumatizanta a primului dus din camin.

Dar, per total, e ok... Inca incerc sa vad partea plina a paharului.