Târguri!!!

Ador târgurile; târgurile mă fac fericită. Și azi am participat la unul tare reușit. Locul? Cel obișnuit: Piața Matei Corvin. Comercianții au fost foarte prietenoși, ni s-a promis o reducere la cercei pentru data viitoare. Am ascultat muzică. Glumele unui bătrânel m-au convins să cumpăr un inel din lemn de liliac, sau cel puțin, așa mi s-a spus :).
Am petrecut o jumătate de oră minunată acolo, și-am fugit de taraba cu dulciuri, ca să nu stric ce-am început. Am încheiat cu un ceai negru delicios în Flowers.
Și pentru că am tot ratat concertele de weekend, îmi iau revanșa mâine la Bucovina.

Trează și acasă la ora asta. Din nou

Când mă hotărăsc să merg acasă la o oră înainte de 12 am, stau trează în seara de dinainte. Asta e una din acele nopți. Ce mă ține trează?
1. Scrabble. Dar nu cel clasic, ci o hârtie cu părtățele A4, pe trupe. Sistemul de punctare e unul propriu.
2. Filme și seriale. În seara asta mă ține trează un anumit episod dintr-un anume serial, și nu e fain să fii singur într-o cameră întunecoasă... singur.
3. Facebook. Punct.
4. Scriu. Rar, dar scriu cât pot. Deși, odată ce-am început, doar oboseala mă mai poate opri din scris.

FYI, perechea de papuci de pe Buftea s-a mutat pe 21 Decembrie, aproape de Orange, de data asta deasupra trotuarului

Rezolutii pentru Martie

1. nu mananc carne- experimentez si protestez in acelasi timp. incearca si tu
2. ma apuc serios de Pilates- vedea-m-as
3. nu o sa mai am discutii in contradictoriu care sa depaseasca 3 minute. Dupa alea 3 minute, o sa-i dau interlocutorului dreptate, chiar daca eu am- am prostul obicei de a incepe certuri din amuzament. pare-mi-se ca pentru celalalt nu e la fel de amuzant. am avut nevoie de 3 ani ca sa trag linie.
4. nu depasesc 2 beri cand mai ies- din motivul de mai sus
5. ma apuc serios de scris- AM ZIS!

Plus: cineva a dat jos papucii care atarnau undeva deasupra strazii Buftea. De ceeee??

Clujul, dragul de el

Iarna nu e nici pe departe anotimpul meu preferat, dar incerc sa fac abstractie. Cum? Nu am cum.
Desi am avut parte de cateva zile insorite, in care ma bucuram tare ca vine primavara, gerul s-a intors. Si nu oricum.
Cea mai mare provocare e sa te tii, literalmente, pe picioare cand iesi din casa. Trotuarele sunt acoperite de gheata. Cel putin in anumite zone ale Clujului, mersul e o adevarata provocare.
Si ca sa nu uitam ca locuim intr-un oras supercivilizat, undeva pe Buftea, de cateva saptamani, stau atarnati de un fir electric o pereche de pantofi negri. O sa fie tare amuzant cand o cedeze siretul, si pantofii or sa pice in capul unui norocos care traverseaza printr-un loc neamenajat.

Un an de blog

Mă simt tare obosită. Obosită și seacă. Nu din cauza amorțelii tâmpe a internetului care nu mă inspiră, ci din cauza a TOT ce mă înconjoară.
Am nevoie să mă mișc, vreau să fac ceva care să mă mobilizeze cu adevărat odată pentru totdeauna.
Școala nu îmi mai place, m-am săturat să văd aceiași studenți, și-aceiași profi, m-am săturat să nu mă pot trezi dimineața. Mi-e dor de casă. Clujul e ok, dar mă sufocă pulberea de jeg din aerul reciclat.
Mi-e tare dor să iau o cretă în mână și să înveselesc șoseaua împovărată de tiruri care transportă produse otrăvitoare. Vreau să sărut iarba de pe vârful unui deal și să aduc mulțumiri primăriilor că ne permit să ne mai bucurăm de o fărâmă de natură; să dansez pe muzica greierilor in iarba proaspăt cosită. Să fac abstracție de țânțari și să beau apă rece de izvor într-o zi toridă, undeva într-o pădurice.
Și spre seară să-mi leg sufletul prin jurământ de cel al unui copac- să mă închin lui și să-i agăț de crengi chipuri cioplite ale zeilor păgâni.

Aveam nevoie de asta

De cateva saptamani, fac chestionare pe niste sate din Cluj. Daca la inceput ma gandeam ca voi fi detasata de tot ce se ascunde in spatele intrebarilor, si ca oamenii imi vor raspunde si atat, m-am inselat amarnic.
Am ajuns intr-un sat frumos, in plina dezvoltare, cu un peisaj fabulos in apropiere. La o prima vedere, mi-a parut a fi un loc cu oameni fericiti, sau cel putin, multumiti.
Trebuie sa marturisesc insa, nicaieri nu am intalnit o comunitate de oameni cu povesti atat de triste, cu destine atat de tragice, adunati la un loc.
Iar eu eram acolo sa imi fac treaba doar. Mi-a fost imposibil sa fiu detasata, sa nu fiu afectata de povestile acestor biete suflete batrane.
Orice intrebare, cat de simpla, trezea amintiri dureroase. Ma dureau lacrimile lor, ma durea neputinta mea. As fi vrut sa pot face ceva pentru ei- nu aveam ce.
Batrani impacati cu ideea mortii.
Am privit lacrimile fiecaruia in parte, am ascultat fiecare poveste cu luare-aminte, asistand drame personale.
Cel mai tare m-a impresionat povestea unui batranel- un batranel care mi-a recitat poezii proprii cu lacrimi cazandu-i pe pantalonii carpiti. O camera mica, in culori moarte, un pat vechi, o scrumiera si-o tigara intr-o mana tremuranda.
Oamenii acestia au atata nevoie sa se elibereze, sa-si strige durerea intr-o prapastie, pentru a putea muri in liniste. Oamenii acestia mi s-au confesat mie, o straina; o straina care nu poate face nimic pentru ei, si in care si-au pus speranta.
Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu exista alta lege decat cea a Bibliei. Asta e educatia pe care au primit-o si careia i-au ramas fideli. Si sunt fericiti.
Avem nevoie de ceva in care sa credem. Si alergam o viata dupa asa ceva. Acesti oameni nu se abat de la convingerile lor. Pare mediocru, oarecum, dar mi se pare un lucru de apreciat. Sa crezi orbeste in ceva, si sa nu te abati de la drumul tau. Oamenii acestia L-au creat pe Dumnezeu. De aici a inceput practic totul. Oamenii au fost samanta din care s-a nascut Dumnezeu. Din Dumnezeu au evoluat credintele, si convingerile personale. E ca un copac. Credintele sunt crengile mari, iar cele mici, convingerile fiecarui individ in parte. E un copac uscat din pacate, pe punctul de a muri. Nu au existat fructe, deci nu vor mai exista seminte. Copacul primordial e vestejit.
Ma simt impovarata si vinovata.
Nu stiu ce i-a facut pe oamenii acestia sa se increada in mine, sau ce am facut eu. Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa intru in alta curte, in universul unui alt suflet abandonat. Dar, pe de alta parte, voiam sa ascult povestile, si, printr-un gest macar, sa-i fac pe oameni sa inteleaga ca nu sunt singuri. Nimeni nu e singur.
Prin neputinta lor psihica si spirituala, oamenii astia mi-au dat cea mai de pret lectie.

10 zile de TIFF

A fost pentru prima data pentru mine. Pana acum vreo luna nici nu auzisem de existenta TIFF.
Primisem informatia pe grup de mult timp, si mi-am zis ca poate-oi trimite un CV, dar am tot amanat.
Si era ultima zi de inscrieri, deadline: 12 seara. Iar Magalas (Maglas defapt) imi spune pe la 11.30 sa trimit CV. Si-l trimit pe ultima suta de metri, inainte de a ma pune in pat. Ma gandeam ca nimeni nu o sa ma ia pe mine, nici macar la munca voluntara cand am experienta doar ca baby sitter.
Interviul sunt sigura ca l-am "busit". Am stat doua ore in ploaie, tunete si fulgere sa il astept pe Alex, la Casa de Cultura a Studentilor, care, ma gandesc eu, statea in casa, cu ochii in monitor, asteptand sa treaca furtuna. La interviu am spus niste enormitati de m-am mirat si eu, desi aveam totul dinainte pregatit.
Alex s-a autoproclamat "Magalas". Ah da, am cunoscut-o pe Iulia Patrauta,colega din grupa 5, pe care, la scurt timp, am botezat-o "Patrascu".
Am iesit oarecum ofticata de la interviu, nervoasa fiind pe mine insami.
Cateva zile mai tarziu insa, primesc un mail- am fost acceptata. Ah, delirul! Habar nu aveam ce era de facut, habar nu aveam defapt in ce consta TIFF-ul. Stiam doar ca eu si Alex Maglas aveam sa impartim munca.
Am fost cel mai fericit om cand am primit tricoul si bratara de voluntar. Mi-a luat doua zile pana am invatat unde e fiecare locatie in parte, si pierdeam foarte mult timp la mall, iar Alex aduna mai toate plicurile. A naibii trolee!
In saptamana asta am revenit la obiceiul de a ma trezi la 6... Bine, alarma suna la 6. In aceste 10 zile am invatat iar a socializa. Si tot nu dansez decat dupa a 5-a bere. In aceste 10 zile am cunoscut mai multa lume decat as fi crezut vreodata. Si l-am vazut pe Florin Piersic, un om de milioane, despre care as putea vorbi ore-n sir fara o clipa de respiro. Si pe Cristian Tudor Popescu l-a zarit Alex intr-o seara mergand in spatele nostru. I-am ratat pe actorii din "Zaza" insa, pentru ca nu am luat parte la ultimul chef.
Si-am trecut prin atatea...
Ne-a prins ploaia (furtuna), iar eu am plonjat pe burta intr-o ditamai balta- n-are sens sa intru acum in detalii, si mi-am uitat umbrela in fiecare locatie, caci pelerina o evitam. Lui Magalas i-a placut insa, din cate am observat. Si vesnicele tricouri negre pe care le purtam cu atata mandrie pe strada si in troleu, si bratara pe care o priveam incantata de cate ori zaream un banner.
Alex m-a urcat intr-un taxi (a se retine ca eu urasc taxiurile) intr-o noapte de betie. Si prima data i-am zis soferului sa ma duca la facultate(iote student constiincios).
La cea de-a doua mea iesire, Alex si Iulia cunoscusera lume deja- am retinut vreo doua nume si cateva chipuri. Alex Potor joined the band. Defapt, I joined the band. Si iar ne-am imbatat. Nu-mi amintesc absolut nimic din noaptea aia, decat un tip confuz si beat pe care nu am reusit a-l cunoaste...

Si doar in aceste 10 zile, orasul paru a prinde viata cu adevarat. Pentru ca se petrecea ceva cu adevarat. Pare-mi-se ca festivalul e cel mai frumos lucru care se poate intampla in Cluj. Nu tin minte ca orasul sa fi fost atat de captat de ceva, sau sa fie atat de fericit- sau poate culorile din mintea mea vedeau imprejur doar un decor subred dintr-un film ieftin inainte de festival. Oamenii ieseau din casa cu un motiv. Sa nu vorbim de noptile senine cand proiectiile din Piata Unirii erau posibile. Am apucat a vedea doar doua filme. Si mi-am promis ca nu voi rata nici macar un scurtmetraj din sectiunea "Umbre".
Doua regrete am in legatura cu TIFF:
1. nu am apucat a vedea mai multe filme
2. nu am participat la ultimul chef

Si de nu voi fi salariata la anul, voi da o noua auditie pentru rolul de voluntar TIFF. Pentru ca festivalul m-a facut sa reactionez, si mi-am revenit dintr-o lunga coma ce acum mi se pare ca nu-si avea rostul. Nu am fost voluntarul ideal, dar mi-am dat silinta, in special in diminetile de mahmureala.. ah, vesnicele dureri de cap si greturi.

sweet dreams

Vineri seara am dormit singură. Unii cunosc teama mea de întuneric. Pe la 3 dimineaţa, când am ajuns acasă din oraş, eram deja moartă de oboseală, dar bine dispusă. Am încercat să rămân trează. M-am uitat la două episoade din "Friends" (nu îmi place cum sună "Prietenii tăi"), dar îmi era greu să-mi ţin ochii deschişi. Mă baricadez în cameră, las o lumină aprinsă, pornesc muzica. Am încercat să lungesc procesul când ajustam volumul. Voiam să fie suficient zgomot cât să nu mă concentrez pe "a auzi" ceva ce defapt nu se aude, dar şi cât să pot dormi.
Mă caţăr în pat, îmi fac curaj să închid ochii, şi adorm pe ritmurile Sonata Arctica. Nu peste mult mă trezesc la auzul unei voci disperate (minutul 3 din melodia de mai sus). Nu îndrăznesc să mă mişc. Îmi dau seama ce se petrece, dar nu mai pot adormi. Deşi ştiu despre ce e vorba, sunt îngozită. Mi se pare perfect pentru o scenă tragică.
Mi-era groază să mă ridic, să mă dau jos din pat şi să dau muzica mai încet. Nu, nicidecum s-o opresc. Încerc să rămân calmă până la sfârşitul melodiei, după care, cu băgare de seamă, mă ridic, mă dau jos din pat, dau muzica mai încet, şi mă caţăr înapoi în aşternutul meu.
Am dormit destul de rău, nu am schimbat poziţia, pentru că mă temeam să mă întorc cu faţa la perete. De ce? Pentru că am eu o fixaţie. Am senzaţia că o mână se întinde de sub pat şi încearcă să mă prindă. Da, am fobie şi de mâini, dar asta e altă poveste. Şi atâta vreme cât stăteam cu spatele lipit de perete, eram ceva mai liniştită.

Dimineaţă, pe la 10 îmi deschid ochii, şi primul lucru pe care îl realizez e o durere de şold. De la frig probabil. Mă reped la duş, după care îmi fac bagajele, şi stau. Şi o aştept pe soră-mea (care apropo are nunta în 15- Casă de piatră, sis!).
La ieşirea din Cluj, văd nişte indivizi care săreau din aeroplane. Atît mi-a trebuit! Acum vreau şi eu. Pentru o aşa experienţă, sunt pregătită oricând să îmi înfrunt teama de înălţime.
Nu momentele căderii mă fascinau, ci săritura. E ca şi când ţi-ai semna condamnarea la moarte. Te poţi chiar răzgândi şi să nu-ţi mai deschizi paraşuta (dar nu vreau să ajung la asta acum). Vreau să încerc chestia asta mai mult decât orice. Noul meu vis a reuşit să mă binedispună o zi întreagă. Şi sper totuşi să fac ceva în privinţa asta, să nu rămână totul la nivel de "Ce tare ar fi dacă..."
Nu am făcut vreo drumeţie de 1 mai, dar m-am întâlnit seara cu Hori (după un plâns revigorant). Păcat doar că era mort de beat şi îmi povestea la nesfârşit despre templieri. Dar a fost bine. Am râs, m-am bătut cu Iacob, am spart o sticlă de bere din greşală (tipic), Hori mi-a fumat toate ţigările (tipic).

Iar acum, iată-mă din nou la Cluj, binedispusă, cu un nou vis în minte, şi un chef nebun să fac ceva pentru mine.