27 dec. 2010

Ace si cuie am infipte in ochi

Un monstru verde ma ataca. De pe el curg bucati de carne putrezita, viermi infometati insfaca bucati din mucegaiul de pe degete, iar inima pe care i-o intrevad e singura vie- o fortareata a lumii imaginare a monstrului. Sare sa ma apuce, sa imi sfasie gatul: ii vad teribilii ochi albastri, si dintii perfect salbatici. Ma priveste cu mila, dar ma ataca doar ca sa ma crute. Ma cruta de povara descoperirii unei noi deceptii. In vreme ce imi sfasie carnea de pe gat, eu continui sa inaintez prin negura, foosindu-i trupul schilod ca pe-un scut.
Nu gandesc limpede. Incoltita, privesc brutalitatea cu detasare, groaza si resemnare. E primul meu demon despre care scriu. Si ma doare. Il neutralizez, ceea ce ar trebui sa fie bine, insa il impart in acelasi timp cu toti, si nimeni nu are atata de nevoie de acest demon asa cum am eu. Puterea lui scade considerabil. Are nevoie de mine in aceeasi masura in care am eu nevoie de el. Voi ceilalti? Voi nu aveti nevoie de el, aveti proprii vostri demoni feroce, imbracati in diverse vesminte.
Mai devreme sau mai tarziu va pleca si el, si-as vrea sa mi-l amintesc. Sa nu uit ca a fost o parte din existenta mea spirituala, ca m-a gasit si ca m-a bantuit, alaturi de altii de seama lui, nopti la rand.
Stiu ca nu a fost rau inainte de a rataci vulgar intre lumi; a avut de suferit. Mult. Iar acum cauta oameni in ai caror minte sa cultive tot negativismul din el.
Sunt un tomberon al frustrarii acestor demoni, a urei si a neputintei lor.
Dar am invatat sa preiau esenta lor, xare e o samanta putreda si sa o transform in ceva roditor in sufletul meu, dupa care sa o dau unui om care are nevoie de o doza de pozitivism. Exact. O doza. Din mult rau nu poate iesi decat putin bine, dar conteaza mult, atata vreme cat face diferenta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu