Mi-e greu să cred că prietenii adevărați sunt atât de greu de găsit. Mi-e greu să cred că e atât de ușor să găsești un om cu care să bei o bere. Mi se pare de neconceput ca un om oarecare să fie mereu ținta glumelor tale.
Niciodată, dar niciodată nu îmi învăț lecția! E ca și când ai începe o frază, dar nu ai termina-o.
Îmi doream să ies din monotonia stării muribunde a ființei sinucigașe care mă acapara... însă mi-e dor. M-am schimbat. Poate prea mult.
Da, cândva eram mereu zâmbitoare, vedeam mereu jumătatea plină a paharului, dar pe urmă am devenit altcineva. Și nu după mult m-am întors la a râde și la a fi fericită. Dar îmi dau seama că omul din oglindă nu sunt eu. E o umbră îmbrăcată în materiale extravagante; negura ființei mele e definită de lumini stălucitoare. Nu sunt eu cea care sunt. Eu sunt o contradicție, iar nu un fals.
Și totuși, orice înfățișare aș lua, sunt același fals. Am eu oare un chip real? Am eu oare un zâmbet adevărat?
Îmi reneg prietenii și demonii cu o îndemânare dumnezeiască. Caut perfecțiunea uitând de oameni; Le preiau obiceiurile în încercarea de a-mi aminti de mine.
Copii. Copii sunt toți pe lângă adultul necruțător ce sălășluiește în mine. I-aș ucide pe toți. Dar Dumnezeul meu mă împiedică. Pentru că am în mine ambiție și vise. Multe vise.
Magia și Dumnezeul meu nu se prea înțeleg. De ce oare trebuie să existe un echilibru între bine și rău, între elemente, și între viață și moarte?
Dacă aș ucide un om nevinovat, aș permite oare, ca undeva, în lumea asta, să se nască Antihristul?
Nu. Pentru că nu există nevinovați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu