ORASUL VISELOR SPULBERATE
Aş fi vrut să ştiu de la început ce avea de oferit oraşul acesta; poate dacă ştiam, aş fi luat altă decizie, sau poate aş fi plecat altundeva. Am avut într-adevăr şansa de a lua totul de la început, să creez un nou stil de viaţă, însă nu am făcut-o. M-am agăţat prea tare de amintiri, mi-am pus speranţa în lucruri de care ar fi trebuit să mă detaşez. Am primit o nouă şansă de care nu am profitat. Timpul nu e în totalitate pierdut, ar fi greşit să cred asta. Desigur, când voi privi din nou în trecut, voi fi regretând iar, aşa că ar trebui să depun un mai mare efort în teribila mea încercare de a înfrunta problemele cu mai mult curaj, să trăiesc mai des clipa, şi să nu mă mai pierd în regrete. Timpul oricum nu mai poate fi recuperat; timpului nu îi pasă de nevoile noastre- el aleargă mereu, prinzând parcă din ce în ce mai mult elan, iar noi trebuie să ţinem pasul cu el, căci, dacă ne oprim o clipă să cugetăm, vom constata imediat că a trecut mai mult de o clipă, poate chiar ani, iar noi nu vom fi realizat nimic cu adevărat. Iar când realizăm ceva, murim. Timpul nu face o pauză, el merge doar înainte şi ne mânuieşte cu îndemânarea unui maestru păpuşar.
Mă întreb uneori dacă destinul omului e prestabilit, sau dacă la fiecare pas ne scriem propria istorie, propriul destin. Oare ne semnăm singuri condamnarea la moarte dacă nu respectăm nişte reguli esenţiale impuse de cineva cu o mai mare putere ca a noastră, cineva primordial şi nemuritor? Există oare această fiinţă superioară sau e doar un mit? Presupun că vom afla curând, oricum momentul adevărului nu e atât de departe precum pare.
Credeam că voi trăi un sentiment mai puternic odată ajunsă aici, dar am constatat că, deşi e un oraş care colcăie de viaţă, e un loc trist, un loc care ucide speranţa la fiecare pas. Am cunoscut vina cu adevărat şi mă tem de noua veste proastă pe care o voi primi mâine. Am crezut cu ardoare în ceva frumos, dar, la urma urmei, asta era o altă iluzie cu care îmi hrăneam sufletul frustrat. Am fost ţintuită la podea cu o cruzime de nedescris, lumea mea s-a prăbuşi, iar durerea fizică a fost insignifiantă în comparaţie cu suferinţa care a cauzat prăbuşirea.
Mi-am dat seama încă o dată că sper prea mult şi că aştept prea multe. Poate privesc în direcţia greşită. Pot privi frumuseţea exteriorului ca un condamnat, dar nu o pot avea. Poate aştept ceva ce nu va fi, poate ar trebui să îmi deschid mai bine ochii să văd oportunitatea care stă chiar în faţa mea şi să accept un alt fel de fericire, una reala. Dar dacă lumea asta nu are nimic altceva să-mi ofere?
Şi se mai miră lumea că ne cumpărăm fericirea! Păi dacă nu putem fi fericiţi altfel… Dacă altă fericire ar fi la fel de satisfăcătoare şi ne-ar crea aceeaşi dependenţă, lucrurile ar sta altfel. Sunt fericită doar dacă reuşesc să mă detaşez de realitate, sunt fericită când scriu, sunt fericită dacă lumea învaţă ceva de la mine, şi când văd sclipirea fericirii oglindindu-se în ochii celor dragi. Nu ştiu dacă îmi voi primi finalul fericit, dar ce ştiu sigur e că nu trebuie să renunţ.
Poate nu se vor scrie cântece despre voi, poate numele vostru nu va apărea într-un ziar, dar contează oare atât de mult recompensa materială? Eu consider că dacă astăzi aţi reuşit să zâmbiţi, sau dacă aţi făcut un om trist să zâmbească, sunteţi nişte eroi; Voi sunteţi adevăraţii eroi, iar eu mă voi închina profund în faţa voastră şi vă voi aplauda curajul şi devotamentul.
Îmi dau seama ce greşeală fac stând închisă între patru pereţi. Oricum nu uit, oricum rana nu se vindecă singură, e nevoie de leac, iar leacul nu e praful ce se aşterne peste tăietura infectată. Iubirea, încrederea, sănătatea, pot lăsa o pată urâtă pe suflet, asemenea tincturii de iod care pătează pielea din jurul rănii curăţate.
Iubim oare atât de mult suferinţa dacă refuzăm să ne vindecăm? Adorăm oare atât de mult palma asta dacă vrem să o simţim din plin? Poate încercăm să „savurăm” durerea să nu o uităm, ca să ne obligăm să deliberăm mai mult data viitoare, pentru a nu repeta greşeala. Într-adevăr, rareori o repetăm, dar facem altele, mai mult sau mai puţin grave. De fapt nu greşim, ci suportăm consecinţe. Din cauza cui? Acesta ar trebui să fie un semnal de alarmă, poate ar trebui să ne schimbăm prietenii, viaţa, sau perspectivele în general. E greşit să ne detaşăm de societate, căci, la urma urmei, societatea e un element vital în emanciparea noastră. Oamenii îşi schimbă prietenii, cunosc noi oameni, nu e nimic greşit în asta. Dar trebuie să încercăm să intuim omul de lângă noi, să renunţăm la oamenii care ne cauzează durere, iar de prietenii adevăraţi să ne legăm pe viaţă. E trist să îţi pierzi toată încrederea în lume, iar asta nu se întâmplă doar în acest oraş-fantomă, ci peste tot. Nu puţini sunt cei care încalcă principii morale esenţiale pentru bunăstarea proprie.
Mă întreb în ce măsură ne sunt defapt alături prietenii. La bine, da, la rău, nu. E un adevăr universal valabil. Dacă sufletul tău nu a sângerat de durere o dată măcar, iartă-mă prietene că îţi spun asta, dar atunci nu eşti om. Nu îndrăznesc să îţi atribui denumiri, dar eşti josnic. Să fii om înseamnă să suferi.
Îmi irosesc timpul pe lucruri fără o semnificaţie aparte, şi nici nu îmi dau seama cât de repede trece viaţa. Nu realizăm nicicând cu adevărat lucrurile care ni se întâmplă, fie ele lucruri frumoase sau nu. Le acceptăm, dar nu le conştientizăm gravitatea, sau din contră, frumuseţea. Credeam cândva că fiecare zi poate fi o binecuvântare, dar, mi-am dat seama mai târziu că fiecare zi e defapt un blestem şi un chin continuu. Aş fi vrut să nu fi deschis ochii atât de repede, aş fi vrut să mă mai pot bucura de mediocritatea gândirii de copil, dar mi-a fost dat să cunosc promiscuozitatea cuvântului şi-al adevărului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu