sweet dreams

Vineri seara am dormit singură. Unii cunosc teama mea de întuneric. Pe la 3 dimineaţa, când am ajuns acasă din oraş, eram deja moartă de oboseală, dar bine dispusă. Am încercat să rămân trează. M-am uitat la două episoade din "Friends" (nu îmi place cum sună "Prietenii tăi"), dar îmi era greu să-mi ţin ochii deschişi. Mă baricadez în cameră, las o lumină aprinsă, pornesc muzica. Am încercat să lungesc procesul când ajustam volumul. Voiam să fie suficient zgomot cât să nu mă concentrez pe "a auzi" ceva ce defapt nu se aude, dar şi cât să pot dormi.
Mă caţăr în pat, îmi fac curaj să închid ochii, şi adorm pe ritmurile Sonata Arctica. Nu peste mult mă trezesc la auzul unei voci disperate (minutul 3 din melodia de mai sus). Nu îndrăznesc să mă mişc. Îmi dau seama ce se petrece, dar nu mai pot adormi. Deşi ştiu despre ce e vorba, sunt îngozită. Mi se pare perfect pentru o scenă tragică.
Mi-era groază să mă ridic, să mă dau jos din pat şi să dau muzica mai încet. Nu, nicidecum s-o opresc. Încerc să rămân calmă până la sfârşitul melodiei, după care, cu băgare de seamă, mă ridic, mă dau jos din pat, dau muzica mai încet, şi mă caţăr înapoi în aşternutul meu.
Am dormit destul de rău, nu am schimbat poziţia, pentru că mă temeam să mă întorc cu faţa la perete. De ce? Pentru că am eu o fixaţie. Am senzaţia că o mână se întinde de sub pat şi încearcă să mă prindă. Da, am fobie şi de mâini, dar asta e altă poveste. Şi atâta vreme cât stăteam cu spatele lipit de perete, eram ceva mai liniştită.

Dimineaţă, pe la 10 îmi deschid ochii, şi primul lucru pe care îl realizez e o durere de şold. De la frig probabil. Mă reped la duş, după care îmi fac bagajele, şi stau. Şi o aştept pe soră-mea (care apropo are nunta în 15- Casă de piatră, sis!).
La ieşirea din Cluj, văd nişte indivizi care săreau din aeroplane. Atît mi-a trebuit! Acum vreau şi eu. Pentru o aşa experienţă, sunt pregătită oricând să îmi înfrunt teama de înălţime.
Nu momentele căderii mă fascinau, ci săritura. E ca şi când ţi-ai semna condamnarea la moarte. Te poţi chiar răzgândi şi să nu-ţi mai deschizi paraşuta (dar nu vreau să ajung la asta acum). Vreau să încerc chestia asta mai mult decât orice. Noul meu vis a reuşit să mă binedispună o zi întreagă. Şi sper totuşi să fac ceva în privinţa asta, să nu rămână totul la nivel de "Ce tare ar fi dacă..."
Nu am făcut vreo drumeţie de 1 mai, dar m-am întâlnit seara cu Hori (după un plâns revigorant). Păcat doar că era mort de beat şi îmi povestea la nesfârşit despre templieri. Dar a fost bine. Am râs, m-am bătut cu Iacob, am spart o sticlă de bere din greşală (tipic), Hori mi-a fumat toate ţigările (tipic).

Iar acum, iată-mă din nou la Cluj, binedispusă, cu un nou vis în minte, şi un chef nebun să fac ceva pentru mine.