Timpul nu imi da niciun ragaz, nu imi acorda privilegiul de a medita mai bine la dorintele mele- constientizez doar ca, in toata nebunia mea de a aduna cat mai multe vise, refuz sa accept realitatea. Asa ca visez, pentru ca visele ma fac fericita.
Ador sentimentul acesta dureros. Nimic nu e mai reconfortant pentru sufletul omului decat detaliul care il diferentiaza de ceilalti.
Desi incerc sa ma multumesc cu mai putin, imi doresc din ce in ce mai mult sa ating absolutul. Apogeul alienarii mele...
Mi-as dori sa fiu iar copil, sa ma nasc abia acum, sa nu fiu nevoita sa-mi petrec fiecare zi in acelasi nenorocit vis pierdut.
Oricat de putreda ar fi o inima aruncata la gunoi, atata timp cat mai pulseaza stangace de dragul unor vremuri mai bune, speranta nu moare- inima nu isi pierde esenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu