2 dec. 2010
19 oct. 2010
Aveam nevoie de asta
De cateva saptamani, fac chestionare pe niste sate din Cluj. Daca la inceput ma gandeam ca voi fi detasata de tot ce se ascunde in spatele intrebarilor, si ca oamenii imi vor raspunde si atat, m-am inselat amarnic.
Am ajuns intr-un sat frumos, in plina dezvoltare, cu un peisaj fabulos in apropiere. La o prima vedere, mi-a parut a fi un loc cu oameni fericiti, sau cel putin, multumiti.
Trebuie sa marturisesc insa, nicaieri nu am intalnit o comunitate de oameni cu povesti atat de triste, cu destine atat de tragice, adunati la un loc.
Iar eu eram acolo sa imi fac treaba doar. Mi-a fost imposibil sa fiu detasata, sa nu fiu afectata de povestile acestor biete suflete batrane.
Orice intrebare, cat de simpla, trezea amintiri dureroase. Ma dureau lacrimile lor, ma durea neputinta mea. As fi vrut sa pot face ceva pentru ei- nu aveam ce.
Batrani impacati cu ideea mortii.
Am privit lacrimile fiecaruia in parte, am ascultat fiecare poveste cu luare-aminte, asistand drame personale.
Cel mai tare m-a impresionat povestea unui batranel- un batranel care mi-a recitat poezii proprii cu lacrimi cazandu-i pe pantalonii carpiti. O camera mica, in culori moarte, un pat vechi, o scrumiera si-o tigara intr-o mana tremuranda.
Oamenii acestia au atata nevoie sa se elibereze, sa-si strige durerea intr-o prapastie, pentru a putea muri in liniste. Oamenii acestia mi s-au confesat mie, o straina; o straina care nu poate face nimic pentru ei, si in care si-au pus speranta.
Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu exista alta lege decat cea a Bibliei. Asta e educatia pe care au primit-o si careia i-au ramas fideli. Si sunt fericiti.
Avem nevoie de ceva in care sa credem. Si alergam o viata dupa asa ceva. Acesti oameni nu se abat de la convingerile lor. Pare mediocru, oarecum, dar mi se pare un lucru de apreciat. Sa crezi orbeste in ceva, si sa nu te abati de la drumul tau. Oamenii acestia L-au creat pe Dumnezeu. De aici a inceput practic totul. Oamenii au fost samanta din care s-a nascut Dumnezeu. Din Dumnezeu au evoluat credintele, si convingerile personale. E ca un copac. Credintele sunt crengile mari, iar cele mici, convingerile fiecarui individ in parte. E un copac uscat din pacate, pe punctul de a muri. Nu au existat fructe, deci nu vor mai exista seminte. Copacul primordial e vestejit.
Ma simt impovarata si vinovata.
Nu stiu ce i-a facut pe oamenii acestia sa se increada in mine, sau ce am facut eu. Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa intru in alta curte, in universul unui alt suflet abandonat. Dar, pe de alta parte, voiam sa ascult povestile, si, printr-un gest macar, sa-i fac pe oameni sa inteleaga ca nu sunt singuri. Nimeni nu e singur.
Prin neputinta lor psihica si spirituala, oamenii astia mi-au dat cea mai de pret lectie.
Am ajuns intr-un sat frumos, in plina dezvoltare, cu un peisaj fabulos in apropiere. La o prima vedere, mi-a parut a fi un loc cu oameni fericiti, sau cel putin, multumiti.
Trebuie sa marturisesc insa, nicaieri nu am intalnit o comunitate de oameni cu povesti atat de triste, cu destine atat de tragice, adunati la un loc.
Iar eu eram acolo sa imi fac treaba doar. Mi-a fost imposibil sa fiu detasata, sa nu fiu afectata de povestile acestor biete suflete batrane.
Orice intrebare, cat de simpla, trezea amintiri dureroase. Ma dureau lacrimile lor, ma durea neputinta mea. As fi vrut sa pot face ceva pentru ei- nu aveam ce.
Batrani impacati cu ideea mortii.
Am privit lacrimile fiecaruia in parte, am ascultat fiecare poveste cu luare-aminte, asistand drame personale.
Cel mai tare m-a impresionat povestea unui batranel- un batranel care mi-a recitat poezii proprii cu lacrimi cazandu-i pe pantalonii carpiti. O camera mica, in culori moarte, un pat vechi, o scrumiera si-o tigara intr-o mana tremuranda.
Oamenii acestia au atata nevoie sa se elibereze, sa-si strige durerea intr-o prapastie, pentru a putea muri in liniste. Oamenii acestia mi s-au confesat mie, o straina; o straina care nu poate face nimic pentru ei, si in care si-au pus speranta.
Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu exista alta lege decat cea a Bibliei. Asta e educatia pe care au primit-o si careia i-au ramas fideli. Si sunt fericiti.
Avem nevoie de ceva in care sa credem. Si alergam o viata dupa asa ceva. Acesti oameni nu se abat de la convingerile lor. Pare mediocru, oarecum, dar mi se pare un lucru de apreciat. Sa crezi orbeste in ceva, si sa nu te abati de la drumul tau. Oamenii acestia L-au creat pe Dumnezeu. De aici a inceput practic totul. Oamenii au fost samanta din care s-a nascut Dumnezeu. Din Dumnezeu au evoluat credintele, si convingerile personale. E ca un copac. Credintele sunt crengile mari, iar cele mici, convingerile fiecarui individ in parte. E un copac uscat din pacate, pe punctul de a muri. Nu au existat fructe, deci nu vor mai exista seminte. Copacul primordial e vestejit.
Ma simt impovarata si vinovata.
Nu stiu ce i-a facut pe oamenii acestia sa se increada in mine, sau ce am facut eu. Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa intru in alta curte, in universul unui alt suflet abandonat. Dar, pe de alta parte, voiam sa ascult povestile, si, printr-un gest macar, sa-i fac pe oameni sa inteleaga ca nu sunt singuri. Nimeni nu e singur.
Prin neputinta lor psihica si spirituala, oamenii astia mi-au dat cea mai de pret lectie.
11 sept. 2010
Dreams can damage your mediocrity*
Demonul inspiraţiei zbiară- tânjeşte pentru o mâzgălitură măcar. Atâtea idei în miez de noapte, şi nu ţi-ai notat nici măcar o frază. Mâna ta se întinde după creion, dar încerci să rezişti. Agonia se îngrămădeşte în tine, ai nevoie de propria-ţi formă de artă mai mult decât de aer.
Într-un final, cedezi. Ai nevoie să pictezi, să scrii, să caricaturezi. Ai nevoie sa fii intreg. Ai nevoie sa te eliberezi.
Şi mi-am băgat minţile în cap. Cel puţin, pe anumite planuri. Datorez mulţămiri. Multe.
Ce-ar fi omul fără vicii şi mici escapade? Tânjim să păcătuim, să ne facem rău sau să facem rău altora, doar de dragul amuzamentului. Nu e de râs.
Şi trebuie să recunosc că nu vreau să mă "vindec" de anumite lucruri. Altfel, aş înlocui răul cu alt rău. Nu mă pot ţine departe de încurcături şi vicii; mai ales de vicii.
Cine a zis că nu poţi cumpăra fericirea, se înşela amarnic. Îi 60 ron gramu'. Şi efectul nici nu e de lungă durată. Concluzia? Nu toţi îşi permit să fie fericiţi. Închizând ochii, mă întorc în trecut, când fericirea consta în lucruri simple.
Ce s-a întâmplat cu noi? Am evoluat până în punctul în care ucidem frumuseţea unei flori, punând accentul pe preţ şi falsa-i semnificaţie.
Mi-e dor de plimările târzii ale generaţiei anterioare, mi-e dor de lipsa autostrăzilor de acum câteva sute de ani, mi-e dor de vremea când muzica era muzică, mi-e dor să fiu cine/ce nu sunt.
Chiar observ zborul insectelor, mă bucur cu adevărat de fiecare clipă, mi-e necunoscut conceptul de "cuptor electric". Cunosc doar stelele. Aştept apusul soarelui doar pentru a putea privi cerul. Ce sunt oare stelele? Visez să ajung acolo sus cândva. Poate peste câţiva ani. Viitorul nu e atât de departe, iar visele mă vor ţine în viaţă, visele mă vor inspira şi voi crea.
Deschid ochii. În jurul meu e agitaţie. Zbucium. Faruri orbitoare trec prin faţa ochilor mei la fiecare câteva secunde. Pe cer, nimic.
Pare că stelele au pălit odată cu visele noastre.
* via Alex M
Într-un final, cedezi. Ai nevoie să pictezi, să scrii, să caricaturezi. Ai nevoie sa fii intreg. Ai nevoie sa te eliberezi.
Şi mi-am băgat minţile în cap. Cel puţin, pe anumite planuri. Datorez mulţămiri. Multe.
Ce-ar fi omul fără vicii şi mici escapade? Tânjim să păcătuim, să ne facem rău sau să facem rău altora, doar de dragul amuzamentului. Nu e de râs.
Şi trebuie să recunosc că nu vreau să mă "vindec" de anumite lucruri. Altfel, aş înlocui răul cu alt rău. Nu mă pot ţine departe de încurcături şi vicii; mai ales de vicii.
Cine a zis că nu poţi cumpăra fericirea, se înşela amarnic. Îi 60 ron gramu'. Şi efectul nici nu e de lungă durată. Concluzia? Nu toţi îşi permit să fie fericiţi. Închizând ochii, mă întorc în trecut, când fericirea consta în lucruri simple.
Ce s-a întâmplat cu noi? Am evoluat până în punctul în care ucidem frumuseţea unei flori, punând accentul pe preţ şi falsa-i semnificaţie.
Mi-e dor de plimările târzii ale generaţiei anterioare, mi-e dor de lipsa autostrăzilor de acum câteva sute de ani, mi-e dor de vremea când muzica era muzică, mi-e dor să fiu cine/ce nu sunt.
Chiar observ zborul insectelor, mă bucur cu adevărat de fiecare clipă, mi-e necunoscut conceptul de "cuptor electric". Cunosc doar stelele. Aştept apusul soarelui doar pentru a putea privi cerul. Ce sunt oare stelele? Visez să ajung acolo sus cândva. Poate peste câţiva ani. Viitorul nu e atât de departe, iar visele mă vor ţine în viaţă, visele mă vor inspira şi voi crea.
Deschid ochii. În jurul meu e agitaţie. Zbucium. Faruri orbitoare trec prin faţa ochilor mei la fiecare câteva secunde. Pe cer, nimic.
Pare că stelele au pălit odată cu visele noastre.
* via Alex M
10 sept. 2010
Nu putem face un pas înapoi, putem doar să stăm pe loc o vreme
Nu ţi se pare abuziv să speri? La orice. La un alt fel de viaţă, la un alt fel de ironie, sau la un alt fel de prieteni...
Avem prea mult timp liber şi-l irosim. Privind în jur, îi văd de fiecare dată pe aceeaşi oameni- oameni pe care mă precipit să îi cataloghez drept încuiaţi, limitaţi, ţărani. Ţărani în felul lor nevinovat de a fi, consumaţi doar de teama iadului, a unei proaste recolte, sau a dispariţiei Elodiei. De mici au fost deprinşi cu sapa, lăsând cărţile pe mai târziu, cunoscând doar satisfacţia oferită de pământ.
Iar nouă nu ne ajung 24 de ore într-o zi ca să pierdem vremea; Pierdem vremea stând pe net fără un scop nobil, colindăm cafenelele pe banii părinţilor noştri, ne întreţinem blogul şi ne autoplasăm cu câteva trepte deasupra culturii omului de rând.
Omul, când nu are timp să mediteze şi să gândească, e fericit- e fericit cu mediocritatea lui, deşi crede că ştie totul despre orice. Însă, când individul începe să adune informaţii despre cutare lucru şi să studieze cutare domeniu, e atât de absorbit de nevoia de a şti mai multe, încât se pierde în detalii ce-i schimbă esenţa, contopindu-i ADN-ul curat cu mârşăvii tehnologice iraţionale. Omul îşi hrăneşte fobiile pe măsură ce se implică, pe măsură ce analizează şi descoperă.
Speranţele îi sunt înăbuşite de iluzii, degenerând cel mai adesea în depresii sau fantezii sinistre.
Să tragem un semnal de alarmă? Nu e prea târziu. Încă mai putem întinde coarda, ne mai putem bate joc de tot ceea ce ne înconjoară. Dar de ce acum şi nu săptămâna viitoare?
Suntem urmaşii unui fals Adam, însă ne considerăm atât de buni şi ne victimizăm până la refuz, fără a citi însă între rânduri.
Ne săpăm singuri groapa, şi numim treaba asta artă. Artă sau ştiinţă. Ştiinţa e o artă- arta de a distruge.
Cine e responsabil pentru alunecarea noastră în prăpastie?
Avem prea mult timp liber şi-l irosim. Privind în jur, îi văd de fiecare dată pe aceeaşi oameni- oameni pe care mă precipit să îi cataloghez drept încuiaţi, limitaţi, ţărani. Ţărani în felul lor nevinovat de a fi, consumaţi doar de teama iadului, a unei proaste recolte, sau a dispariţiei Elodiei. De mici au fost deprinşi cu sapa, lăsând cărţile pe mai târziu, cunoscând doar satisfacţia oferită de pământ.
Iar nouă nu ne ajung 24 de ore într-o zi ca să pierdem vremea; Pierdem vremea stând pe net fără un scop nobil, colindăm cafenelele pe banii părinţilor noştri, ne întreţinem blogul şi ne autoplasăm cu câteva trepte deasupra culturii omului de rând.
Omul, când nu are timp să mediteze şi să gândească, e fericit- e fericit cu mediocritatea lui, deşi crede că ştie totul despre orice. Însă, când individul începe să adune informaţii despre cutare lucru şi să studieze cutare domeniu, e atât de absorbit de nevoia de a şti mai multe, încât se pierde în detalii ce-i schimbă esenţa, contopindu-i ADN-ul curat cu mârşăvii tehnologice iraţionale. Omul îşi hrăneşte fobiile pe măsură ce se implică, pe măsură ce analizează şi descoperă.
Speranţele îi sunt înăbuşite de iluzii, degenerând cel mai adesea în depresii sau fantezii sinistre.
Să tragem un semnal de alarmă? Nu e prea târziu. Încă mai putem întinde coarda, ne mai putem bate joc de tot ceea ce ne înconjoară. Dar de ce acum şi nu săptămâna viitoare?
Suntem urmaşii unui fals Adam, însă ne considerăm atât de buni şi ne victimizăm până la refuz, fără a citi însă între rânduri.
Ne săpăm singuri groapa, şi numim treaba asta artă. Artă sau ştiinţă. Ştiinţa e o artă- arta de a distruge.
Cine e responsabil pentru alunecarea noastră în prăpastie?
7 sept. 2010
Dependenţe
Am eu o chestie: Y!Messenger-u' mi-e deschis aproape 24/24, chiar dacă mă aflu sau nu în faţa monitorului. La statusurile "deep" am renunţat acu' ceva vreme, nu mai pun citate celebre sau mai puţin celebre, versuri din "my favorite song at the moment" sau alte cele. Dimineaţa, în drum spre baie, pornesc pc-ul şi când mă întorc, surpriză: messu' pornit. Bring on the "hey!" De ce am eu fixul ăsta? Nu ştiu. Am nevoie să aud bâzâitul pc-ului. Pierd vremea în cel mai de-amboulea mod cu putinţă pe net.
Cola. Vorba aia: cine mă cunoaşte, ştie. Beau cola în loc de apă- de câteva luni bune, nici nu mai ştiu ce gust are apa (sau n-are). Mulţi or încercat să mă facă să mă las, şi tot atâţia s-or lăsat păgubaşi. Îmi place stabilitatea, sunt dependentă de ritualurile mele zilnice- cola şi ţigări. Simt cum îmi cedează organismul, dar eu fac parte din categoria de oameni care s-au conformat cu mediocritatea premisei: "Ce-i rău nu piere."
Am, de asemenea, nevoie să scriu. Sunt dependentă de cuvinte tastate sau mâzgălite într-o oarecare ordine? Poate că da. Am fost provocată, sau mai bine zis, mi-a interzis cineva să mai scriu două luni de zile ca o formă de terapie. Nu am reuşit.
Că veni vorba, sunt dependentă de terapie. Din fericire sau nu, orice fel de acţiuni, stări, cuvinte sau gesturi, pot trece foarte uşor drept forme ale terapiei moderne. Scrisul e o formă de terpie, fotografia e o formă de terapie, a-i critica pe alţii e o formă de terapie, a medita e o formă de terapie, şi aşa mai departe. Până şi a înota în propria mlaştină de neputinţă e o formă de terapie, sub forma unei provocări- rezişti până într-un punct. Paradoxal, terapia e doar o formă de decepţie, dar despre asta, poate altă dată.
De asemenea, muzica a devenit o necesitate; nu doar a mea, ci a tuturor. Nu e corect să ne supraîncărcăm playlisturile doar de dragul de a deţine cât mai multă muzică furată. De asemenea, consider că muzica e ceva personal, mai ales atunci când o asculţi în intimitatea propriei case- de multe ori, vecinului tău nu-i pasă ce hit a scos Guţă ieri, şi ce hit va scoate săptănâna viitoare, so keep it to yourself. Spre surpinderea multora, nu toţi suntem amatori ai muzicii populare/lăutăreşti greu digerate până şi la nunţi. Despre muzica bună şi mai puţin bună, cu siguranţă într-o postare viitoare.
Am nevoie de ironii, de glume bune, de prieteni şi de vise. De vise sunt dependentă cu siguranţă. De prieteni însă, mai puţin.
Constat că azi am băut 3 litri de cola, spre deosebire de alte zile când beam 2. E din cauza promoţiei, cu siguranţă. Consumatorii de cola îşi răsfaţă simţurile şi fac excese nesănătoase, dar viaţa-i scurtă!
Cola. Vorba aia: cine mă cunoaşte, ştie. Beau cola în loc de apă- de câteva luni bune, nici nu mai ştiu ce gust are apa (sau n-are). Mulţi or încercat să mă facă să mă las, şi tot atâţia s-or lăsat păgubaşi. Îmi place stabilitatea, sunt dependentă de ritualurile mele zilnice- cola şi ţigări. Simt cum îmi cedează organismul, dar eu fac parte din categoria de oameni care s-au conformat cu mediocritatea premisei: "Ce-i rău nu piere."
Am, de asemenea, nevoie să scriu. Sunt dependentă de cuvinte tastate sau mâzgălite într-o oarecare ordine? Poate că da. Am fost provocată, sau mai bine zis, mi-a interzis cineva să mai scriu două luni de zile ca o formă de terapie. Nu am reuşit.
Că veni vorba, sunt dependentă de terapie. Din fericire sau nu, orice fel de acţiuni, stări, cuvinte sau gesturi, pot trece foarte uşor drept forme ale terapiei moderne. Scrisul e o formă de terpie, fotografia e o formă de terapie, a-i critica pe alţii e o formă de terapie, a medita e o formă de terapie, şi aşa mai departe. Până şi a înota în propria mlaştină de neputinţă e o formă de terapie, sub forma unei provocări- rezişti până într-un punct. Paradoxal, terapia e doar o formă de decepţie, dar despre asta, poate altă dată.
De asemenea, muzica a devenit o necesitate; nu doar a mea, ci a tuturor. Nu e corect să ne supraîncărcăm playlisturile doar de dragul de a deţine cât mai multă muzică furată. De asemenea, consider că muzica e ceva personal, mai ales atunci când o asculţi în intimitatea propriei case- de multe ori, vecinului tău nu-i pasă ce hit a scos Guţă ieri, şi ce hit va scoate săptănâna viitoare, so keep it to yourself. Spre surpinderea multora, nu toţi suntem amatori ai muzicii populare/lăutăreşti greu digerate până şi la nunţi. Despre muzica bună şi mai puţin bună, cu siguranţă într-o postare viitoare.
Am nevoie de ironii, de glume bune, de prieteni şi de vise. De vise sunt dependentă cu siguranţă. De prieteni însă, mai puţin.
Constat că azi am băut 3 litri de cola, spre deosebire de alte zile când beam 2. E din cauza promoţiei, cu siguranţă. Consumatorii de cola îşi răsfaţă simţurile şi fac excese nesănătoase, dar viaţa-i scurtă!
20 aug. 2010
Losing it to the "trend"/ Therapy
Te afli în comfortul casei tale, cu o durere teribilă de cap... sau cel puţin, asta crezi.
Ai senzaţia că maşina de spălat face un zgomot infernal, că cele 10 minute de reclame de la tv sunt prea vulgare şi lipsite de sens, iar telefonul se descarcă. Ţi-ai uitat încărcătorul în acea cameră de hotel, în care nu ai petrecut mai mult de câteva ore, o cameră extravagantă, pentru care ai achitat o sumă uriaşă.
Te întrebi dacă îţi vei permite să pleci în vacanţă anul acesta, te întrebi dacă îţi vei putea convinge clientul să semneze contractul acela absurd. Ai aflat că recent a apărut pe piaţă un nou laptop, însă l-ai schimbat pe cel vechi acum câteva luni.
Arunci o privire înspre hol, unde, pe o măsuţă, zac facturile. Înjuri şi te întrebi dacă ai putea renunţa la ceva, pentru a mai scădea costurile. La naiba! Îţi permiţi totul.
Dar oare... când a fost ultima oară când ţi-ai sunat părinţii, sau te-a interesat cu adevărat starea lor? Adevărul e că nu ţi-a păsat decât de tine.
Totuşi, ceva nu e în regulă. Te ridici înjurâd din fotoliu, îţi iei haina de unde ai aruncat-o, cheile, şi pleci, trântind uşa în urma ta.
Un copil amărât te acostează, cerându-ţi un bănuţ. Bănuţ pe care nu-l vei utiliza oricum, bănuţ pe care-l vei aşeza poate într-o cutie, alături de alte monede, completându-ţi colecţia inutilă. Subconştientul tău îl blamează, îi condamnă părinţii şi-i cataloghează în fel şi chip. Dar copilul? Cu bietul copil cum rămâne? E oare vina lui că nu poate, asemeni altor copii, să meargă la grădiniţă, şi să aibă o cameră curată şi plină de jucării? Puţin îţi pasă!
Te urci în maşină şi pleci în grabă. Unde oare te grăbeşti? Treci prin dreptul parcului central. Ai senzaţia că arborii te liniştesc. Te simţi liber, aşa-i?
Cobori din maşină cu privirea în jos. Nu, nu eşti ruşinat, însă nu ai mai trecut pe aici de multă vreme. Acesta e modul prin care subconştientul tău saluta spiritul ierbii, al copacilor, al nimfei captive în acest mic paradis îngrădit din centrul urbanului.
Păşeşti stângaci, aproape vulgar- eşti deja în transă. Clipeşti rar. Nu îţi poţi desprinde privirea de la copac. Îl vezi acolo- veşnicul copac alb, nemuritor, dar anemic. Ai vrea să-l atingi, dar te simţi jenat. Consideri că trebuie să-i aduci o ofrandă, o jertfă, pentru că eşti prea mic şi umil pentru a îndrăzni să te apropii măcar. Acelaşi copac lângă care nu ai avut curajul să-ţi declari iubirea. Şriai că ai fi minţit.
Energia care vine spre tine te reumple de viaţă, dar te simţi obosit. Un fior îţi străunge coloana, chiar acum când te aşezi pe o bancă veche. Priveşti într-un loc fix. Ţi-a fost dor, nu-i aşa?
Închizi ochii. Simţi adierea vântului? Simţi cum ţi se face pielea de găină? Mai simţi durerea sfâşietoare din interior?
Inima ta pulsează vie. Nemişcat, cu mâinile şi picioarele într-o poziţie dreaptă, încordată, îţi eliberezi spiritul. Corpul tău a devenit un robot al manierelor, însă nu şi spiritul tău.
Spiritul tău nu are nevoie de maşina aceea scumpă, sau de fotoliul din piele şi covorul moale; spiritul tău îşi doreşte libertatea, vuietul lin al văzduhului, şi poate o cola.
Ai senzaţia că maşina de spălat face un zgomot infernal, că cele 10 minute de reclame de la tv sunt prea vulgare şi lipsite de sens, iar telefonul se descarcă. Ţi-ai uitat încărcătorul în acea cameră de hotel, în care nu ai petrecut mai mult de câteva ore, o cameră extravagantă, pentru care ai achitat o sumă uriaşă.
Te întrebi dacă îţi vei permite să pleci în vacanţă anul acesta, te întrebi dacă îţi vei putea convinge clientul să semneze contractul acela absurd. Ai aflat că recent a apărut pe piaţă un nou laptop, însă l-ai schimbat pe cel vechi acum câteva luni.
Arunci o privire înspre hol, unde, pe o măsuţă, zac facturile. Înjuri şi te întrebi dacă ai putea renunţa la ceva, pentru a mai scădea costurile. La naiba! Îţi permiţi totul.
Dar oare... când a fost ultima oară când ţi-ai sunat părinţii, sau te-a interesat cu adevărat starea lor? Adevărul e că nu ţi-a păsat decât de tine.
Totuşi, ceva nu e în regulă. Te ridici înjurâd din fotoliu, îţi iei haina de unde ai aruncat-o, cheile, şi pleci, trântind uşa în urma ta.
Un copil amărât te acostează, cerându-ţi un bănuţ. Bănuţ pe care nu-l vei utiliza oricum, bănuţ pe care-l vei aşeza poate într-o cutie, alături de alte monede, completându-ţi colecţia inutilă. Subconştientul tău îl blamează, îi condamnă părinţii şi-i cataloghează în fel şi chip. Dar copilul? Cu bietul copil cum rămâne? E oare vina lui că nu poate, asemeni altor copii, să meargă la grădiniţă, şi să aibă o cameră curată şi plină de jucării? Puţin îţi pasă!
Te urci în maşină şi pleci în grabă. Unde oare te grăbeşti? Treci prin dreptul parcului central. Ai senzaţia că arborii te liniştesc. Te simţi liber, aşa-i?
Cobori din maşină cu privirea în jos. Nu, nu eşti ruşinat, însă nu ai mai trecut pe aici de multă vreme. Acesta e modul prin care subconştientul tău saluta spiritul ierbii, al copacilor, al nimfei captive în acest mic paradis îngrădit din centrul urbanului.
Păşeşti stângaci, aproape vulgar- eşti deja în transă. Clipeşti rar. Nu îţi poţi desprinde privirea de la copac. Îl vezi acolo- veşnicul copac alb, nemuritor, dar anemic. Ai vrea să-l atingi, dar te simţi jenat. Consideri că trebuie să-i aduci o ofrandă, o jertfă, pentru că eşti prea mic şi umil pentru a îndrăzni să te apropii măcar. Acelaşi copac lângă care nu ai avut curajul să-ţi declari iubirea. Şriai că ai fi minţit.
Energia care vine spre tine te reumple de viaţă, dar te simţi obosit. Un fior îţi străunge coloana, chiar acum când te aşezi pe o bancă veche. Priveşti într-un loc fix. Ţi-a fost dor, nu-i aşa?
Închizi ochii. Simţi adierea vântului? Simţi cum ţi se face pielea de găină? Mai simţi durerea sfâşietoare din interior?
Inima ta pulsează vie. Nemişcat, cu mâinile şi picioarele într-o poziţie dreaptă, încordată, îţi eliberezi spiritul. Corpul tău a devenit un robot al manierelor, însă nu şi spiritul tău.
Spiritul tău nu are nevoie de maşina aceea scumpă, sau de fotoliul din piele şi covorul moale; spiritul tău îşi doreşte libertatea, vuietul lin al văzduhului, şi poate o cola.
17 aug. 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)