Aveam nevoie de asta

De cateva saptamani, fac chestionare pe niste sate din Cluj. Daca la inceput ma gandeam ca voi fi detasata de tot ce se ascunde in spatele intrebarilor, si ca oamenii imi vor raspunde si atat, m-am inselat amarnic.
Am ajuns intr-un sat frumos, in plina dezvoltare, cu un peisaj fabulos in apropiere. La o prima vedere, mi-a parut a fi un loc cu oameni fericiti, sau cel putin, multumiti.
Trebuie sa marturisesc insa, nicaieri nu am intalnit o comunitate de oameni cu povesti atat de triste, cu destine atat de tragice, adunati la un loc.
Iar eu eram acolo sa imi fac treaba doar. Mi-a fost imposibil sa fiu detasata, sa nu fiu afectata de povestile acestor biete suflete batrane.
Orice intrebare, cat de simpla, trezea amintiri dureroase. Ma dureau lacrimile lor, ma durea neputinta mea. As fi vrut sa pot face ceva pentru ei- nu aveam ce.
Batrani impacati cu ideea mortii.
Am privit lacrimile fiecaruia in parte, am ascultat fiecare poveste cu luare-aminte, asistand drame personale.
Cel mai tare m-a impresionat povestea unui batranel- un batranel care mi-a recitat poezii proprii cu lacrimi cazandu-i pe pantalonii carpiti. O camera mica, in culori moarte, un pat vechi, o scrumiera si-o tigara intr-o mana tremuranda.
Oamenii acestia au atata nevoie sa se elibereze, sa-si strige durerea intr-o prapastie, pentru a putea muri in liniste. Oamenii acestia mi s-au confesat mie, o straina; o straina care nu poate face nimic pentru ei, si in care si-au pus speranta.
Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu exista alta lege decat cea a Bibliei. Asta e educatia pe care au primit-o si careia i-au ramas fideli. Si sunt fericiti.
Avem nevoie de ceva in care sa credem. Si alergam o viata dupa asa ceva. Acesti oameni nu se abat de la convingerile lor. Pare mediocru, oarecum, dar mi se pare un lucru de apreciat. Sa crezi orbeste in ceva, si sa nu te abati de la drumul tau. Oamenii acestia L-au creat pe Dumnezeu. De aici a inceput practic totul. Oamenii au fost samanta din care s-a nascut Dumnezeu. Din Dumnezeu au evoluat credintele, si convingerile personale. E ca un copac. Credintele sunt crengile mari, iar cele mici, convingerile fiecarui individ in parte. E un copac uscat din pacate, pe punctul de a muri. Nu au existat fructe, deci nu vor mai exista seminte. Copacul primordial e vestejit.
Ma simt impovarata si vinovata.
Nu stiu ce i-a facut pe oamenii acestia sa se increada in mine, sau ce am facut eu. Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa intru in alta curte, in universul unui alt suflet abandonat. Dar, pe de alta parte, voiam sa ascult povestile, si, printr-un gest macar, sa-i fac pe oameni sa inteleaga ca nu sunt singuri. Nimeni nu e singur.
Prin neputinta lor psihica si spirituala, oamenii astia mi-au dat cea mai de pret lectie.

Nu e drept!

Translate

Tu ce ai face azi daca ai sti ca maine mori sigur? Ai vrea sa calatoresti intr-un loc exotic, un loc in care nu ti-ai permite vreodata sa mergi, ai alege placerile trupesti, sau ai alege sa simti o multumire sufleteasca, fie ea si una care ar insemna ranirea cuiva (fizic sau moral ), cineva apropiat sufletului tau? Imagineaza-ti ca totul e posibil, pentru ca e ultima ta zi, iti indeplinesti practic ultima dorinta.

Cand e sa murim, pe patul de moarte, nu regretam faptul ca nu suntem vesnic tineri, ci faptul ca, de-a lungul vietii, ne-am restrictionat dorinta arzatoare de a face altora rau pentru satisfactia seaca a linistii noastre.

Iar sufletul nostru ramane nerazbunat. Fantoma idilicului nostru ajunge sa bantuie lumea goala la nesfarsit, cautandu-si dreptatea intruchipata in lovitura de teatru data cuiva.

Iar dreptatea nu se imparte tuturor, ci numai unora. Unii nu avem dreptul la dreptate. E o nedreptate, stiu, dar daca fiecare ne-am primi dreptatea, ce sens ar mai avea viata crunta pe care o traim doar pentru a primi o infima parte din tot ce ni se cuvine?

Nu putem folosi niciun substituent soartei ce ne asteapta. Unii doar isi pun zambitori intrebarea pe care am pus-o eu, imaginandu-si milioane de euro pe care le-ar cheltui, satisfactia oglindinu-se doar in ochii lor nepasatori, sufletul ramanand nemangaiat. Dar sunt atatea inimi care, incepand cu aceasta clipa, isi vor mai pulsa sangele cald pentru ultimele 24 de ore. Cel mai trist e ca unii stiu ca vor pieri, primindu-si nu cu mult timp in urma diagnosticul crunt. Acesti oameni nu zambesc imaginandu-se lafaiti in toate acele milioane, caci daca le-ar avea, cu siguranta si-ar schimba soarta. Acesti oameni sunt indurerati atat de propria suferinta, dar mai ales de lacrimile care vor curge in urma lor din ochii celor dragi, oameni pe care nu ii vor mai revedea vreodata.

Prea putini sunt cei care nu ar vrea sa raneasca pe cineva, in a caror ultima rugaciune il implora pe Dumnezeu sa vegheze aspura celor dragi, sa le arda sufletul plin de remuscari in Iad, daca asta inseamna ca altcineva sa primeasca rezervarea lor din Rai. Doar pentru ca iubesc. Si chiar daca nu au avut parte de multe impliniri, si chiar daca au fost dezamagiti de cei pe care-i iubeau, nepasarea nu si-a facut loc in inima lor. Ei iubesc si iarta orice.

Tu ai avea puterea de a ierta cea mai crunta greseala care iti vine in minte acum?