Demonul inspiraţiei zbiară- tânjeşte pentru o mâzgălitură măcar. Atâtea idei în miez de noapte, şi nu ţi-ai notat nici măcar o frază. Mâna ta se întinde după creion, dar încerci să rezişti. Agonia se îngrămădeşte în tine, ai nevoie de propria-ţi formă de artă mai mult decât de aer.
Într-un final, cedezi. Ai nevoie să pictezi, să scrii, să caricaturezi. Ai nevoie sa fii intreg. Ai nevoie sa te eliberezi.
Şi mi-am băgat minţile în cap. Cel puţin, pe anumite planuri. Datorez mulţămiri. Multe.
Ce-ar fi omul fără vicii şi mici escapade? Tânjim să păcătuim, să ne facem rău sau să facem rău altora, doar de dragul amuzamentului. Nu e de râs.
Şi trebuie să recunosc că nu vreau să mă "vindec" de anumite lucruri. Altfel, aş înlocui răul cu alt rău. Nu mă pot ţine departe de încurcături şi vicii; mai ales de vicii.
Cine a zis că nu poţi cumpăra fericirea, se înşela amarnic. Îi 60 ron gramu'. Şi efectul nici nu e de lungă durată. Concluzia? Nu toţi îşi permit să fie fericiţi. Închizând ochii, mă întorc în trecut, când fericirea consta în lucruri simple.
Ce s-a întâmplat cu noi? Am evoluat până în punctul în care ucidem frumuseţea unei flori, punând accentul pe preţ şi falsa-i semnificaţie.
Mi-e dor de plimările târzii ale generaţiei anterioare, mi-e dor de lipsa autostrăzilor de acum câteva sute de ani, mi-e dor de vremea când muzica era muzică, mi-e dor să fiu cine/ce nu sunt.
Chiar observ zborul insectelor, mă bucur cu adevărat de fiecare clipă, mi-e necunoscut conceptul de "cuptor electric". Cunosc doar stelele. Aştept apusul soarelui doar pentru a putea privi cerul. Ce sunt oare stelele? Visez să ajung acolo sus cândva. Poate peste câţiva ani. Viitorul nu e atât de departe, iar visele mă vor ţine în viaţă, visele mă vor inspira şi voi crea.
Deschid ochii. În jurul meu e agitaţie. Zbucium. Faruri orbitoare trec prin faţa ochilor mei la fiecare câteva secunde. Pe cer, nimic.
Pare că stelele au pălit odată cu visele noastre.
* via Alex M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu