someone call the ambulance

Ador să mă plimb cu troleul. Micile distanţe pe care le parcurg zilnic îmi dau prilejul să meditez, să visez, sau să mă destind ca niciodată. În cele maximum 20 de minute de „libertate”, am nepreţuita şansă de a-mi aparţine în totalitate. Acolo, între necunoscuţii care ar putea să îmi tulbure, în orice clipă, zborul spre absolut, mă simt eliberată de masca pe care mă simt nevoită să o afişez în faţa tuturor celor pe care îi cunosc.
Mă pierd în gânduri şi în visare până la destinaţie.
Azi nu a fost aşa. Aveam nevoie de un moment cu mine însămi după o întâmplare fără precedent, şi am găsit o scuză să plec de acasă.
Odată ieşită afară, frigul m-a îmbrăţişat într-o strânsoare cruntă, iar zăpada care cădea îndurerată de această dată, forma şiroaie de apă rece pe chipul meu cald. Soarele apusese deja, dar zăpada aşternută dădea senzaţia de lumină.
Aşteptând de câteva minute bune în staţie, corpul meu începuse să tremure, fără ca eu să-l pot controla. Dar nici măcar nu eram concentrată pe mişcările mele involuntare, pentru că mintea mea era deja în altă parte. Mă gândeam la o mie de lucruri, la o mie de posibilităţi, şi la o singură persoană. Cineva îmi cere un foc, dar mâinile îmi sunt prea îngheţate pentru a fi capabilă să cotrobăi prin geanta mea plină de lucruri inutile. Mint. Spun că nu fumez. Văd un cuplu care se sărută la câţiva metri de mine. Fulgii par a dansa în jurul lor, celebrându-le iubirea. Privesc în sus. Fulgii care cad pe mine par fără vlagă, cad aproape drept, de parcă ar vrea să se zdrobească numaidecât pe cimentul rece. Ah, cât de simplu e să fii un fulg! Să îţi dai drumul din înaltul cerului, să pluteşti într-o nepăsare profundă mii de metri, după care să îţi iei locul pe o porţiune de pământ unde vei fi călcat de un trecător oarecare… O soartă sigură şi predictibilă.
Troleul e aproape gol. Perfect! Mă aşez undeva în faţă, pe partea dreaptă. Nu îmi place partea stângă- maşinile care circulă pe drum îmi distrag atenţia. Mă holbez pe geam, însă nu văd nimic cu adevărat, nu percep ce mi se întâmplă. Universul meu mă reprimeşte de fiecare dată cu dor- nu se întâmplă prea des să revin în „locul meu fericit”. Cu toate că în mintea mea sălăşluieşte necontenit un singur gând, prea rar am şansa de a crea un nou scenariu în jurul acestuia.

Uşile care se deschid la fiecare staţie aduc un pic de gheaţă în lumea mea. Lumea mea magică, unde totul e posibil, e tulburată de capriciile acestei ierni. Muzica îmi vuieşte în urechi. Am nevoie de acest zgomot pentru a mă putea detaşa complet de oameni, pentru ca în universul meu să existe o armonie perfectă.
Undeva, la puţini metri de o staţie anume, este un semafor. Troleul opreşte. Nu realizez treaba asta decât în momentul în care, o fată oarecare, se îndreaptă cu paşi repezi spre şofer. Îi bate în geam. Nu aud ce îi spune, dar pare agitată. Şi totuşi zâmbeşte. Încearcă să fie prietenoasă. Şoferul îi face un semn că „nu”. Fata insistă. Şoferul se înduplecă; probabil din cauză că nu are chef să o asculte. Nu mă pot desprinde de scena asta. Între timp, se face verde. La nici două secunde, îmi pierd răbdarea. Şoferul deschide uşa. Fata îi mulţumeşte, şi aiurită, coboară cu spatele pe trepte, fiind încă prinsă în mulţumirile sale. Era pe jumătatea benzii de lângă trotuar când se întoarce. Nici măcar nu apucă să îşi şteargă zâmbetul de pe faţă. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e o maşină argintie ce o loveşte, iar ea zboară literalmente în faţa troleului. Tresar. Realizez repede ce se întâmplă. Toţi pasagerii sar la geamuri. Nu le aud lamentările, nu aud nici măcar muzica pe care o ascult. Nu sunt capabilă să o opresc, sau să o dau mai încet, cel puţin.
Cele două secunde în care fata a stat întinsă în faţa troleului au părut infinite. S-a mişcat. Am răsuflat uşurată. Poate din cauza şocului, sau poate din cauza stânjenelii pe care am citit-o în ochii ei, s-a ridicat printr-o mişcare automată. Se clătina pe picioare. S-a dat la o parte din calea troleului- de parcă troleul mai pleca undeva. Nimeni nu i-a întins o mână, nimeni nu a ajutat-o să se sprijine. Toţi aşteptau o reluare parcă, pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat.
Sadismul interior al oamenilor e fascinant. Cu toţii ascundem înăuntrul nostru acelaşi monstruleţ dornic de vărsare de sânge- diavolul e mai prezent în noi decât am putea crede.
Un cetăţean oarecare şi-a tras maşina pe trotuar, maşină în care a aşezat-o pe fată. Mai mult poate decât sosirea ambulanţei, fata îşi dorea ca lumea să nu o mai privească. Mila şi condamnarea oamenilor o ardeau. Cel ce o lovise îşi oprise maşina la un colţ de stradă, blocând accesul, îngreunând astfel şi mai mult traficul.
Troleul îşi deschise într-un final uşile pentru ca noi, ceilalţi să putem coborî şi aştepta un alt troleu.

Am coborât stângace. Nu îmi pot scoate din cap imaginea din momentul impactului. Cel ce o lovise nu avusese viteză, dar fusese suficient pentru a o arunca trei metri mai încolo. Bietul şofer de troleu e singurul vinovat. A încălcat regulile pentru un zâmbet frumos. Într-o clipă, totul a luat o întorsătură brutală.
Îi aud pe nenorociţii de oameni imaginându-şi diverse scenarii, diverse modalităţi în care fata ar fi putut fi lovită, sau mai rău, ucisă. Muzica nu mai reuşeşte să mă desprindă de violenţa dezgustătoare din jur. Închid ochii şi tot ce văd e o scenă brutală. Pentru că am avut cel mai bun loc. Eu, spre deosebire de ceilalţi, am reuşit astăzi să stăvilesc setea de durere a demonului meu interior.