au trecut 16 ani

In memoriam
Toth Sigismond

Nu sunt puţine clipele în care îmi doresc să te văd. Îmi doresc din tot sufletul să mai fi fost aici, lângă mine. De ce trebuie să îi pierdem pe cei mai dragi oameni? Ce joc murdar jucăm? De ce trebuie să ne supunem?

L-am iubit pe omul acesta atât cât am putut şi atât cât am ştiut. Ştiu că nu a fost de ajuns. Dar el s-a mulţumit cu puţinul care i-l ofeream. Ştia că mai mult nu puteam. Aş fi putut să îl urăsc, şi el tot nu ar fi încetat să mă iubească. Regret că nu am apucat să îi mulţumesc cum se cuvine pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru minunata mea copilărie. Fără el, poate nu ar fi fost posibil. Şi poate, dacă mai era în preajmă, tristeţea ar fi fost doar un subiect abstractizat de discuţie. El nu m-ar fi lăsat să plâng, el ar fi fost probabil singurul care ar fi pornit un război cu destinul meu crunt, pentru a-l nimici, şi mi-ar fi scris o viaţă mai puţin morbidă.
Pentru mulţi, el va rămâne doar un nume într-o carte, iar pentru câţiva, el va rămâne imaginea unui om care a ştiut să ceară iertare. Eu nu îl condamn pentru nimic, eu nu am ce îi ierta. Şi-a cerut scuze la momentul potrivit, persoanei potrivite. Şi a fost iertat.
De ce să condamnăm un om pentru greşelile lui, dacă faptele lui bune au adus atâtea zâmbete pe buze? Tot ce a făcut bine a compensat pentru păcatele lui. A fost un geniu, un ironic, şi un suflet. Unii încă îl mai blamează pentru unele lucruri. La naiba cu voi! Voi nu l-aţi cunoscut cum l-am cunoscut eu, voi nu aţi vărsat lacrimi la mormântul lui, voi l-aţi scuipat. Cum puteţi zâmbi fals în faţa mormântului său şi să spuneţi ce om mare a fost, dacă îl detestaţi? Vă simt falsitatea mai mult decât credeţi. Ştiţi şi voi ce lucruri minunate a realizat. Sufletul meu tresaltă de câte ori cineva cască ochii la auzul numelui său şi deschide gura pentru a-i aduce un omagiu, asemeni unui zeu. Ştiu că nu a fost un om cu adevărat bun, dar înafară de mici vicii şi escapade, a fost un om minunat. Nu îl voi ridica la rang de idol, pentru că ar fi greşit. Dar altceva decât lucruri bune nu pot spune despre el, pentru că el este un model demn de urmat, nu doar pentru mine, ci pentru toţi. Credeţi că o greşeală e suficientă pentru a-l şterge pe acest om din istorie? Nimeni nu va reuşi vreodată să schimbe părerea nimănui despre el. Unii şi-l amintesc cu rele, alţii cu bune. Dar multora dintre cei care şi-au amintit de el le-a rămas întipărit un zâmbet pe faţă.

A fost un nonşalant, puţin i-a păsat de aparenţe sau de consecinţe. Pentru el, viaţa era o glumă. Nu mi-l amintesc trist sau îngândurat. Spre sfârşit l-am văzut rar. Poate el a cerut să nu fie văzut aşa. El a fost mereu un om puternic, şi aşa avea să fie până în ultima clipă. Nimic nu l-a putut înfrânge decât boala. A fost un excentric într-o lume conservatoare..
Nu i-am conştientizat moartea, şi nici existenţa, probabil. Dar l-am iubit şi admirat mult. Nu l-am ştiut plânge, pentru că eram un copil. L-am aşteptat să se întoarcă, întrebam de el, iar anxietatea sufletului de copil îşi spunea cuvântul. Plâng de fiecare dată la mormântul lui, deşi a trecut atâta timp.
Aş fi vrut să îl cunosc mai bine, să învăţ mai multe de la el, să petrec mai mult timp cu el. Ar trebui să stau mai mult cu cei dragi, pentru că, într-o bună zi, vom sfârşi cu toţii în acelaşi mod brutal, şi va fi prea târziu pentru regrete şi scuze de doi bani.
M-a făcut să râd de fiecare dată, mi-a îndeplinit toate dorinţele, nici nu ştiu ce mi-aş fi putut dori în copilărie. Nu voi uita niciodată povestea pe care o ascultam cu atâta luare-aminte, cu toate că o ştiam deja. Nu voi uita cum eu stăteam pe canapea, iar el pe scaun, nu voi uita cum eu priveam în gol absorbită de păţania celor trei iezi, iar el probabil mă privea pe mine.

Bunicule, nu ştiu dacă acum ai fi mândru de mine, nu ştiu dacă te-am dezamăgit, nu ştiu ce aşteptări aveai de la mine. Oare ce gândeai când mă priveai? Credeai că voi ajunge cineva, credeai că voi fi fericită, credeai că voi lupta indiferent de ce va fi. Iartă-mă, bunicule, eu nu sunt ca tine. Eu nu am voinţa ta de fier, eu nu văd ceva frumos în ceva urât, eu nu văd viaţa aşa cum o vedeai tu. Dar nu am de unde şti. Poate gândeai ca mine, poate ai văzut şi tu inutilitatea vieţii, dar ai ales să faci ceva tocmai pentru a schimba mersul lucrurilor. De dragul cui? Eu nu sunt o luptătoare şi nici o învingătoare. În mine nu se oglindeşte nimic din tine, nimic din inteligenţa, îndemânarea, sau voinţa ta. Aş vrea să fiu ca tine, puternică. Orice ţi-ai propus, ai dus la bun sfârşit. Tu nu cunoşteai semnificaţia imposibilului. Te admir. Tu, spre deosebire de mine, ai făcut ceva; tu ai ajutat oamenii, eu nu. Din mâinile tale a ieşit o capodoperă, din ale mele, nu. Tu ai fost un maestru, eu nu.

off topic

Deşi am groază de gândaci, insecte, viermi, etc, trebuie să recunosc că îmi doresc tare mult aşa ceva. Nu ca animal de companie (pe de o parte mă tem să nu mă atace), ci mai mult ca... partener de joacă pentru câteva minute. Am dat peste una anul trecut când mergeam spre casă. Era în mijlocul drumului, şi mi-era groază să nu o calce cineva, mai ales că părea rănită.
Pe de o parte terifiată, şi pe de alta fascinată, am apucat insecta de un picior. Nu a decurs totul conform planului, şi asta din cauza fricii mele copilăreşti. Nu ştiu dacă insecta plănuia să mă atace- cel mai probabil da, dar s-a repezit la degetul meu. lucru care m-a împiedicat să o mut lin din drumul pietruit.
Am reacţionat prompt, cu ţipătul şi expresia de rigoare, şi am azvârlit-o în iarbă. Mi-a părut rău imediat, dar nu o puteam lăsa unde era.
Sper ca data viitoare să fiu echipată corespunzător unei întâlniri cu o creatură atât de brutală. Mi se par pur şi simplu adorabile.

changes

Nu mi-am mai simţit de mult sângele curgându-mi prin vene. Simt doar o furnicătură neplăcută uneori la încheietura mâinii drepte care persistă minute întregi. Mă gândesc că doar o lamă ascuţită mă poate scăpa de acest disconfort.
Legăturile de sânge nu mai înseamnă nimic pentru mine din moment ce inima mea nu mai pulsează strop de sânge viu. Tot ce am în mine e mort, sunt pe cale de a deveni un cadavru viu.
Nu pot schimba nimic din rutina ce mă poartă suav spre o moarte lentă şi dureroasă.
Cândva îmi doream să mă răzbun. Dar de ce acum şi nu atunci? Pentru că îmi place să mă întorc în trecut, dar mai ales pentru că am nevoie de el. Aş fi putut să spun atunci ce aveam de spus, dar am ales să mai amân puţin. Am aşteptat însă prea mult, şi m-am otrăvit cu propriul venin. Răul s-a întors asupra mea înainte să apuc a-l elibera.
Aş vrea să nu mai şcrâşnesc din dinţi, ci să zbier, după care totul va fi bine; Totul va fi cum a fost înainte de a-i cunoaşte pe oameni aşa cum sunt ei.

someone call the ambulance

Ador să mă plimb cu troleul. Micile distanţe pe care le parcurg zilnic îmi dau prilejul să meditez, să visez, sau să mă destind ca niciodată. În cele maximum 20 de minute de „libertate”, am nepreţuita şansă de a-mi aparţine în totalitate. Acolo, între necunoscuţii care ar putea să îmi tulbure, în orice clipă, zborul spre absolut, mă simt eliberată de masca pe care mă simt nevoită să o afişez în faţa tuturor celor pe care îi cunosc.
Mă pierd în gânduri şi în visare până la destinaţie.
Azi nu a fost aşa. Aveam nevoie de un moment cu mine însămi după o întâmplare fără precedent, şi am găsit o scuză să plec de acasă.
Odată ieşită afară, frigul m-a îmbrăţişat într-o strânsoare cruntă, iar zăpada care cădea îndurerată de această dată, forma şiroaie de apă rece pe chipul meu cald. Soarele apusese deja, dar zăpada aşternută dădea senzaţia de lumină.
Aşteptând de câteva minute bune în staţie, corpul meu începuse să tremure, fără ca eu să-l pot controla. Dar nici măcar nu eram concentrată pe mişcările mele involuntare, pentru că mintea mea era deja în altă parte. Mă gândeam la o mie de lucruri, la o mie de posibilităţi, şi la o singură persoană. Cineva îmi cere un foc, dar mâinile îmi sunt prea îngheţate pentru a fi capabilă să cotrobăi prin geanta mea plină de lucruri inutile. Mint. Spun că nu fumez. Văd un cuplu care se sărută la câţiva metri de mine. Fulgii par a dansa în jurul lor, celebrându-le iubirea. Privesc în sus. Fulgii care cad pe mine par fără vlagă, cad aproape drept, de parcă ar vrea să se zdrobească numaidecât pe cimentul rece. Ah, cât de simplu e să fii un fulg! Să îţi dai drumul din înaltul cerului, să pluteşti într-o nepăsare profundă mii de metri, după care să îţi iei locul pe o porţiune de pământ unde vei fi călcat de un trecător oarecare… O soartă sigură şi predictibilă.
Troleul e aproape gol. Perfect! Mă aşez undeva în faţă, pe partea dreaptă. Nu îmi place partea stângă- maşinile care circulă pe drum îmi distrag atenţia. Mă holbez pe geam, însă nu văd nimic cu adevărat, nu percep ce mi se întâmplă. Universul meu mă reprimeşte de fiecare dată cu dor- nu se întâmplă prea des să revin în „locul meu fericit”. Cu toate că în mintea mea sălăşluieşte necontenit un singur gând, prea rar am şansa de a crea un nou scenariu în jurul acestuia.

Uşile care se deschid la fiecare staţie aduc un pic de gheaţă în lumea mea. Lumea mea magică, unde totul e posibil, e tulburată de capriciile acestei ierni. Muzica îmi vuieşte în urechi. Am nevoie de acest zgomot pentru a mă putea detaşa complet de oameni, pentru ca în universul meu să existe o armonie perfectă.
Undeva, la puţini metri de o staţie anume, este un semafor. Troleul opreşte. Nu realizez treaba asta decât în momentul în care, o fată oarecare, se îndreaptă cu paşi repezi spre şofer. Îi bate în geam. Nu aud ce îi spune, dar pare agitată. Şi totuşi zâmbeşte. Încearcă să fie prietenoasă. Şoferul îi face un semn că „nu”. Fata insistă. Şoferul se înduplecă; probabil din cauză că nu are chef să o asculte. Nu mă pot desprinde de scena asta. Între timp, se face verde. La nici două secunde, îmi pierd răbdarea. Şoferul deschide uşa. Fata îi mulţumeşte, şi aiurită, coboară cu spatele pe trepte, fiind încă prinsă în mulţumirile sale. Era pe jumătatea benzii de lângă trotuar când se întoarce. Nici măcar nu apucă să îşi şteargă zâmbetul de pe faţă. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e o maşină argintie ce o loveşte, iar ea zboară literalmente în faţa troleului. Tresar. Realizez repede ce se întâmplă. Toţi pasagerii sar la geamuri. Nu le aud lamentările, nu aud nici măcar muzica pe care o ascult. Nu sunt capabilă să o opresc, sau să o dau mai încet, cel puţin.
Cele două secunde în care fata a stat întinsă în faţa troleului au părut infinite. S-a mişcat. Am răsuflat uşurată. Poate din cauza şocului, sau poate din cauza stânjenelii pe care am citit-o în ochii ei, s-a ridicat printr-o mişcare automată. Se clătina pe picioare. S-a dat la o parte din calea troleului- de parcă troleul mai pleca undeva. Nimeni nu i-a întins o mână, nimeni nu a ajutat-o să se sprijine. Toţi aşteptau o reluare parcă, pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat.
Sadismul interior al oamenilor e fascinant. Cu toţii ascundem înăuntrul nostru acelaşi monstruleţ dornic de vărsare de sânge- diavolul e mai prezent în noi decât am putea crede.
Un cetăţean oarecare şi-a tras maşina pe trotuar, maşină în care a aşezat-o pe fată. Mai mult poate decât sosirea ambulanţei, fata îşi dorea ca lumea să nu o mai privească. Mila şi condamnarea oamenilor o ardeau. Cel ce o lovise îşi oprise maşina la un colţ de stradă, blocând accesul, îngreunând astfel şi mai mult traficul.
Troleul îşi deschise într-un final uşile pentru ca noi, ceilalţi să putem coborî şi aştepta un alt troleu.

Am coborât stângace. Nu îmi pot scoate din cap imaginea din momentul impactului. Cel ce o lovise nu avusese viteză, dar fusese suficient pentru a o arunca trei metri mai încolo. Bietul şofer de troleu e singurul vinovat. A încălcat regulile pentru un zâmbet frumos. Într-o clipă, totul a luat o întorsătură brutală.
Îi aud pe nenorociţii de oameni imaginându-şi diverse scenarii, diverse modalităţi în care fata ar fi putut fi lovită, sau mai rău, ucisă. Muzica nu mai reuşeşte să mă desprindă de violenţa dezgustătoare din jur. Închid ochii şi tot ce văd e o scenă brutală. Pentru că am avut cel mai bun loc. Eu, spre deosebire de ceilalţi, am reuşit astăzi să stăvilesc setea de durere a demonului meu interior.