De cateva saptamani, fac chestionare pe niste sate din Cluj. Daca la inceput ma gandeam ca voi fi detasata de tot ce se ascunde in spatele intrebarilor, si ca oamenii imi vor raspunde si atat, m-am inselat amarnic.
Am ajuns intr-un sat frumos, in plina dezvoltare, cu un peisaj fabulos in apropiere. La o prima vedere, mi-a parut a fi un loc cu oameni fericiti, sau cel putin, multumiti.
Trebuie sa marturisesc insa, nicaieri nu am intalnit o comunitate de oameni cu povesti atat de triste, cu destine atat de tragice, adunati la un loc.
Iar eu eram acolo sa imi fac treaba doar. Mi-a fost imposibil sa fiu detasata, sa nu fiu afectata de povestile acestor biete suflete batrane.
Orice intrebare, cat de simpla, trezea amintiri dureroase. Ma dureau lacrimile lor, ma durea neputinta mea. As fi vrut sa pot face ceva pentru ei- nu aveam ce.
Batrani impacati cu ideea mortii.
Am privit lacrimile fiecaruia in parte, am ascultat fiecare poveste cu luare-aminte, asistand drame personale.
Cel mai tare m-a impresionat povestea unui batranel- un batranel care mi-a recitat poezii proprii cu lacrimi cazandu-i pe pantalonii carpiti. O camera mica, in culori moarte, un pat vechi, o scrumiera si-o tigara intr-o mana tremuranda.
Oamenii acestia au atata nevoie sa se elibereze, sa-si strige durerea intr-o prapastie, pentru a putea muri in liniste. Oamenii acestia mi s-au confesat mie, o straina; o straina care nu poate face nimic pentru ei, si in care si-au pus speranta.
Mi-am dat seama ca pentru acesti oameni nu exista alta lege decat cea a Bibliei. Asta e educatia pe care au primit-o si careia i-au ramas fideli. Si sunt fericiti.
Avem nevoie de ceva in care sa credem. Si alergam o viata dupa asa ceva. Acesti oameni nu se abat de la convingerile lor. Pare mediocru, oarecum, dar mi se pare un lucru de apreciat. Sa crezi orbeste in ceva, si sa nu te abati de la drumul tau. Oamenii acestia L-au creat pe Dumnezeu. De aici a inceput practic totul. Oamenii au fost samanta din care s-a nascut Dumnezeu. Din Dumnezeu au evoluat credintele, si convingerile personale. E ca un copac. Credintele sunt crengile mari, iar cele mici, convingerile fiecarui individ in parte. E un copac uscat din pacate, pe punctul de a muri. Nu au existat fructe, deci nu vor mai exista seminte. Copacul primordial e vestejit.
Ma simt impovarata si vinovata.
Nu stiu ce i-a facut pe oamenii acestia sa se increada in mine, sau ce am facut eu. Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa intru in alta curte, in universul unui alt suflet abandonat. Dar, pe de alta parte, voiam sa ascult povestile, si, printr-un gest macar, sa-i fac pe oameni sa inteleaga ca nu sunt singuri. Nimeni nu e singur.
Prin neputinta lor psihica si spirituala, oamenii astia mi-au dat cea mai de pret lectie.
